Blog Archives

Totul a început perfect! Sergiu și Luiza sunt, în primul rând, extrem de aproape de sufletul meu și, în al doilea rând, o provocare continuă. O provocare de când Sergiu mi-a fost student. O provocare de când a trebuit să vorbesc despre versurile lui (şi nu numai), deși nu aș spune că mă pricep, unde sper că m-am descurcat decent. O provocare și acum, când iată că trebuie să vorbesc despre altă carte decât cea pentru a cărei lansare am venit aici, și anume volumul I din „Dezleganie. Jurnal de călătorie în sunete și imagini”.

Sigur că am analizat-o cu creierul meu de cercetător în domeniul muzicii și pedagogiei, așadar am căutat în primul rând niște repere științifice. Deşi nu cred că vă interesează pe dumneavoastră în mod deosebit, ţin să vă spun că, atunci când publicăm un conținut științific, noi scriem la începutul acestuia un Abstract şi câteva Cuvinte cheie. La o primă lectură, mi-a fost foarte greu să identific astfel de elemente și am constatat că degeaba vreau să pătrund această carte cu creierul pentru că ea se adresează sufletului. Vorbește mai mult despre emoție decât despre un conținut riguros, foarte clar prezentat.

Pot să spun că această carte m-a plimbat de la Ana la Caiafa, [ca să păstrez și această zonă] şi a trântit cu mine de pământ şi de toți pereții. Abia m-am adunat. M-a plimbat de jos, unde căzusem, până la cer și înapoi, și iar la cer, și iar înapoi, și tot așa… Între timp, am mirosit cu plăcere păpădiile din mâna fetiței de la pagina 32 și după aceea am constatat că puterea de a reconfigura planurile acestui traseu se află la mine. M-am suit pe bicicleta pe care a reparat-o un domn la pagina 30 și am început să mă plimb cu ea pe albastrul cerului. Da, a fost o plimbare foarte frumoasă până când… Ştiți ce am pățit? M-am poticnit de o piatră. [M-am tot gândit dacă să folosesc cuvântul „a mă poticni” sau „a mă împiedica” pentru că, acum câteva săptămâni, spusesem unei persoane de aproximativ 30 de ani cuvântul „poticnit” și m-a întrebat: „Ce ai făcut? Ce înseamnă asta?”… Trecem peste detaliile acestea.]

Cu certitudine, piatra este un motiv interesant pentru că prin metafora acesteia am simțit legătura autorului cu Brâncuși pe tot parcursul volumului. Mi-a plăcut ce a spus Sergiu la un moment dat: „și s-a născut din tăcerea unei pietre pe care am contemplat-o atât de mult timp încât a început să emită sunete. Un sunet necunoscut, interiorizat, profund, cu nuanțe de bocet, de zgomot, de revoltă, de bucurie pură. Acest sunet necunoscut ne-a trecut simultan prin toate stările imaginate și neimaginate.” Sigur că nu voi insista foarte mult pe această metaforă a pietrei care poate să fie piatră de temelie, piatră de încercare, piatra din capul unghiului și așa mai departe, ci aș spune că, pentru mine, acest volum a fost o invitație, o călătorie în interiorul propriei ființe. Toată cartea [te] întreabă, la fiecare pas: „Hei, sufletul tău ce mai face?”

Haideţi să închidem ochii cu toţii!

[Citesc]: „Imaginează-ți să fii legat la ochi și în momentul în care ți se redă provizoriu privirea să vezi o oglindă și reflexia din ea. Te uiți fix la ea, la reflexie, și o analizezi în cele mai mici detalii și îți dai seama că acea reflexie nu ești tu, chiar dacă imaginea ei e perfect, absolut identică cu tine. Reflexia este punctul zero, locul din care ar putea deveni ori omul vechi, ori omul nou, depinde de alegeri. Instrucțiunile, pe cât sunt de simple, pe atât sunt de greu de respectat. Aducerea aminte, asta e sinteza regulilor. Aducere aminte că există un ritual al preoților sunetului…”

Deschideți ochii!

Ultima frază n-am s-o citesc. Vă invit să o găsiți dumneavoastră când veți ține cartea în mână și-i veți sorbi cuvintele.

Oricum, sunt convinsă că ați sesizat în lectura mea chintesența cărții.

Iar dacă ar fi să revin la ideea de la început și să fixez trei, patru cuvinte cheie, în armonie cu setările creierului meu, mă credeți că acestea ar fi: emoție, non culoare, tăcere, nemișcare?

Vă mulțumesc!

Loredana Muntean

Dezleganie. Jurnal de călătorie în sunete și imagini, vol. I.

Lansare de carte la Muzeul Șării Crișurilor, Oradea

Fotografii realizate de Sebi Tonț / Defoto

Dezlegania este un echilibru între lumi care lucrează cu sufletul. Corbu se apropie de lumină, ancorat încă în trup, dar cu sufletul înălţat într-un ritual magic care îi arată calea, îi arată cine este de fapt. Călătoria lui este o succesiune de stări neliniştite dar care toate duc spre acea trecere către vis, către sunet, către autenticitatea trăirii.

Deva – Târgu Jiu – Bucureşti – Urlaţi – Braşov – Bistriţa – Zalău – Ortelec – Cluj-Napoca – Cahul – Ungheni – Hida

În carte aceste opriri ale Dezleganiei sunt văzute ca paşi de încercare, cu interacţiuni noi, cu provocări şi experienţe neaşteptate. „Brâncuși sculpta piatră. Eu sculptez sunetul”, spune Corbu. Şi sunetul se înalţă spiralat ca o coloană a infinitului, străpungând cerul, trecând dicolo, până la pasăre, până la sărut. Pentru că Brâncuşi motivează şi inspiră.

Ritualul din Dezleganie trece prin forță, înţelepciune și iubire spre pendularea dintre zgomot şi linişte, dintre întuneric şi lumină, dintre viaţă şi moarte. Poţi să iei parte, să apuci calea alături de el, doar păstrând curăţenia sufletului. Numai aşa poţi să te deschizi, să te înalţi în lumină, să treci şi tu dincolo. El poartă crucea în suflet iar călătoria lui e un joc de lumini şi umbre, de unghiuri, de perspective. Ochiul lui percepe altfel, le vede dincolo de văzut şi le transpune în sunete, în vibraţii, în armonii. Orice întâlnire cu el comprimă timpul, transformându-l într-o zbatere de aripă.

Kilometrul zero e ancorat în interior. E punctul de plecare. Dacă artistul e bine, te poate lua alături, în siguranţă, pe drumul care uneşte. Fiecare interacţiune e inedită. De la inocenţa copilului deschis spre improvizaţie, la bucuria unei clipe de linişte în muzică a soldatului. „Taina nu se poate descrie”, spune Corbu. E simplu: trebuie să ajungi la ea, să fie experienţa ta, pentru că orice cuvânt e sărac, e doar o parte, e doar puţin. Trebuie să fii de faţă la comunicarea cu Divinitatea prin artă, într-un „spectacol sonor iniţiatic”. Atât. Ca parte dintr-un acvariu de suflete. Chiar şi acum!

Articol scris de Camelia Bușu.
Fotografii realizate de Sebi Tonț / Defoto
Eveniment găzduit de Muzeul Ţării Crişurilor Oradea – Complex Muzeal și organizat de Cultură în Mișcare.

E necesar să vă povestesc o întâmplare fabuloasă din viața mea. O întâlnire remarcabilă, o „colaborare” nici măcar visată și efectul pe care l-a avut Roger Waters asupra mea.

Totul a început în liceu, când, curios fiind, ca de obicei, căutam muzică nouă. Terminasem de ascultat toate casetele din casă în mod repetat, cu o excepție. Una singură a fost mereu pe raft, pe care am mai testat-o de câteva ori, dar nu s-a prins de mine. Până într-o bună zi, când, sătul de Voltaj, Tudor Gheorghe, Phoenix (da, știu, era amestec mare, dar așa am căutat), am acordat încă o șansă acelei casete ciudate cu copertă de culoare cărămizie și neatrăgătoare. De data aceasta am ascultat cu atenție, cap coadă. Acolo s-a plantat în mine sămânța Pink Floyd, cu The Wall vol II.

Apoi au urmat câteva momente decisive în formarea mea. Țin minte un moment, când tatăl meu mă ținea în brațe, dădea play la acel album, îl oprea, îmi explica despre ce auzeam, apoi iar dădea play la The Wall, iar oprea și iar îmi explica și tot așa. Eram un copil de câțiva ani, ce puteam să înțeleg? Totul! Am înțeles tot ce era de înțeles în acel moment. De aceea recomand părinților să-și ducă copiii la concerte și să le pună să asculte muzică. Evident că recomand Corbu, dar până la urma urmei, orice moment artistic e bun să fie urmărit. Prin facultate, când colindam lumea, am făcut cumva de am mers la R. Waters – The Dark Side of the Moon, în Budapesta. Am stat 8h la autostop, eu și Cosmin Cățănaș, cu o zi înainte, ca să fim siguri că ajungem. Am intrat primii în sală, am plâns de fericire și 3h nu ne-am luat mâinile de pe grilajul metalic din fața scenei, de la care mai erau 3m până la microfonul lui Waters. Apoi am mers 3 zile cu autostopul, singur, în Grecia, în Atena, să văd Roger Waters – The Wall. Am stat în tribună, la etajul 3, cea mai de sus și mai îndepărtată lojă. Apoi a urmat Bucureștiul, tot The Wall, în anul următor, iar în acest an am avut parte de unul dintre cele mai frumoase cadouri de la sora mea, Adelina, Roger Waters – This Is Not a Drill, Milan-It.

 Acum, te întrebi de ce mă laud singur? De ce „mă dau mare” cu concertele Waters? Asta a fost doar ca să înțelegi cât de mare impact a avut acest om asupra mea și încă nici nu am ajuns la cireașa de pe tort. Picătura care a umplut paharul a apărut în pandemie, odată cu ocazia acelui manifest: Cei care tac. În pandemie am compus albumul conceptual Cei care tac, după textele scriitorului de literatură fantastică, Marian Coman, care a publicat două volume din trilogia Haiganu. Vă recomand să le căutați și să le citiți, iar dacă vă place, să ascultați și Bivolița, pentru că aceea e teaser din volumul III, care încă nu a apărut. Bun, și ne spui odată care e legătura cu Waters? Da, ajung și acolo, dar fiind vorba despre o legătură, am considerat necesar să-ți dau informațiile acestea ca să poți face legăturile. Acum avem nevoie doar de ce să ne legăm, iar pentru asta sunt necesare câteva chestiuni: trebuie să asculți albumul Cei care tac, pe care-l găsești pe platformele online, să citești Haganu I, II și III-ul când va apărea și apoi să vizionezi Cei care tac filmat. Un concert live, evident că era ideal, dar să lucrăm cu ce avem.

Spectacolul Cei care tac, la fel ca tot ceea ce fac, este unul conceptual. Are o idee, o formă, un sens și ceva din el lucrează în mine și în cei ce îl ascultă. La final există un moment în care facem o prezentare fără cuvinte, iar apoi ieșim din scenă și urmează un moment în care spectacolul este susținut de însăși scena goală. Apoi apărem în public, se aprind luminile și aplauze, poze, autografe. Toate acestea se întămplă pe o coloană sonoră: Roger Waters, pe care, dacă o postezi pe YouTube, așa cum am făcut noi, e imediat depistată și neavând drepturile de autor, YT cere ori să o ștergi, ori îți șterg ei sunetul, ori primești drepturile de autor. Era prea frumos încât să acceptăm primele variante, așa că Luiza, Îngerul Păzitor al proiectului Corbu, a făcut nefăcutul și a ajuns cumva până la Roger Waters și acesta și-a dat acceptul pentru video-ul nostru. El în persoană, nu echipa lui! Da, iar zici că mă laud și că ce vreau să transmit prin asta, așa-i? Nu mă laud! Încerc să-ți transmit ceva să te încurajez prin propriul exemplu că merită din plin să nu te oprești, să lupți pentru tine și să perseverezi cu încredere în arta pe care o faci. Într-o bună zi apare un dumnezeu al muzicii, cum e Roger Waters, și îți dă o binecuvântare și-ți amintește că sinceritatea și perseverența în artă este singura cale în care merită să-ți aduni toată energia.

Așa că, drag cititor, amintește-ți, când ai vreme și puțină liniște, să citești și să asculți Cei care tac.

Mi-a spus un coleg de breaslă că intro-ul de la spectacolul ”Fereastra” este mult prea lung și că nu a putut să rămână până când începe. Doar că el, cum nu-mi cunoaște mai deloc arta, nu se aștepta ca tot spectacolul să fie doar un intro. Într-un fel îmi și pare rău că nu a rămas, că, totuși, are o experiență impresionantă în domeniu și știe ce vorbește. Mi-ar fi plăcut să aud o părere construită pe ceva palpabil, despre ce spectacole facem.

Dar, din cu totul și cu totul alt punct de vedere, ”Fereastra” este ceva fabulos! Ea, la fel ca Dezlegania, conține un filtru la început. Păi, ce crezi că se întâmplă când stau nemișcat 10 minute la intrarea în spectacol? Acolo se face selecția. Acolo pleacă cine nu rezonează (colegul meu de breaslă a avut treabă în altă parte a cetății) și rămân doar cei ce apucă să vadă printre ziduri primele fărâme de lumină ce încep să treacă prin ”Fereastra”. Aceia sunt heruvimii. Abia apoi, începe să prindă viață pământeană, când începe respirația. Așa văd eu prin Fereastră.

După acest început, impropriu și incorect spus, pentru că începutul începe când intru pentru prima dată în spațiu și privesc, respir și ating pământul. Finalul începe în momentul în care mă pregătesc să car scule la mașină și se se termină în momentul în care am închis mașina. Cum ar zice un vechi amic, V., asta e teoria chibritului. Dar nu e!

O voi scrie detaliat și pe aceea, dar ce zic aici, sigur nu e teoria chibritului. Aici încercam să îți descriu ție, unui om care nu a fost prezent la eveniment, cam cum se vede și cum se simte ”Fereastra”. În teorie așa este, dar în practică, în momentul în care ”Fereastra” a fost deschisă, efectul se simte mult după ce am plecat fizic din spațiul unde a fost făcut acel ritual al ei.

Dintre toți cei ce au fost acolo, ”Fereastra” a selectat două suflete: Bătrânul și Văduva. Ei au fost cei ce au primit, cei ce au dat și cei ce au ajuns în lumea mea invizibilă. După o discuție cu Sergiu Galis am ajuns la concluzia că e vorba despre galaxia C-Pax.

Spectacolul „Ce-am pățit odată în Cetatea Severinului”, cel care a deschis Festivalul Medieval al Cetății Severinului 2023, este diferit. Are efect diferit și lucrează într-un mod opus Dezleganiei sau Ferestrei. În primul rând, aici sunt cu oameni pe scenă, ceea ce face ca energia construită să fie o energie de grup. Masculină, cu 3 bărbați pe scenă și o energie feminină din umbră. Scopul e simplu: trebuie ajuns la inima profanilor. De aceea, în aparență, acest spectacol pare simplu și cu subiecte banale, dar evident că și subtilitățile sunt observate de cei ce au o anumită pregătire. Pentru Fereastră îți trebuie puțină literatură. Ce-am pățit odată vorbește într-un limbaj mai accesibil.

Bătrânul a spus foarte clar că poezia este o metaforă, nu o știință. Poezia poate fi interpretată, știința nu. Ei, cu siguranță, dacă apelăm la teoria chibritului sau la despicarea firului în patru am ajunge la concluzia că poezia și toată simbolistica ei este o știință exactă.

Bătrânul frate mi-a dăruit un corb plin de culoare, nu ca toți corbii. În căutarea albului pierdut, Corbu zboară prin Fereastră. Copiii Văduvei se mută într-un alt loc unde încep să pună fundația peste care să construiască Coloana Armoniei.

C-Pax!

VIDEO – Corbu live la Cetatea Medievală a Severinului:

Corbu și Dezlegania. Nu cred că putea exista o potrivire mai plină de sens. Corbii sunt un simbol al morții și al procesului de transformare de la lumea fizică la cea spirituală. Cu toate acestea, în limbajul spiritual, moartea nu înseamnă actul fizic al morții, ci schimbarea, tranziția, transformarea… noi începuturi.

N-are tot Netflixul așa serial cum văd eu pe viu în serile de felul ăsta.

E tare greu să-ți ignori apucăturile. Iar asta, mai ales, după ce, mai toată viața de adult, am fost în jurul scenelor, evenimentelor, trupelor, muzicilor, concertelor, în cam toate rolurile posibile, de la cărător de scule, la performer și chiar manager.