Dragii mei cititori,
ceea ce urmează să vă povestesc sunt fragmente reamintite și amestecate cu emoție, cu dansul lumii, cu dansul clovnilor, cu inimile deschise din conferința-întâlnire „Teatrul – oglindă a comunității și ferment al democrației” susținută de Matei Vișniec și moderată de Daniel Săuca, într-o zi de 14 iulie, 2024, ora 17:00, la Pro Teatru, Zalău.
Suntem bucuroși și entuziamați să vă anunțăm că am publicat dublu album CORBU pe casetă: „Cei Care Tac” pe Side A și „Ce-am pățit odată” pe Side B. Remasterizarea bandă, producția casetă audio și layout-ul sunt realizate de Remus Miron, iar remasterizarea și duplicarea au fost realizate la Djs Techno Conference. Cat.# DTCO42MC. Casetele sunt în ediție limitată.
Spațiu de desfășurare: Charlie’s (str. 9 Mai. Nr. 2) Zalău.
Inițiatori și coordonatori: Luiza Matilda Mitu/ Sergiu Corbu Boldor
Urmuz, pseudonimul literar al lui Demetru Dem. Demetrescu-Buzău, (n. 17 martie 1883, Curtea de Argeș – d. 23 noiembrie 1923 , București)
„Ursuz și Amuz” este un proiect pilot, independent, gândit de Luiza Matilda Mitu și gestionat artistic împreună cu Sergiu Corbu Boldor și găzduit de cafeneaua Charlie’s (str. 9 Mai. Nr. 2) Zalău.
Totul a început perfect! Sergiu și Luiza sunt, în primul rând, extrem de aproape de sufletul meu și, în al doilea rând, o provocare continuă. O provocare de când Sergiu mi-a fost student. O provocare de când a trebuit să vorbesc despre versurile lui (şi nu numai), deși nu aș spune că mă pricep, unde sper că m-am descurcat decent. O provocare și acum, când iată că trebuie să vorbesc despre altă carte decât cea pentru a cărei lansare am venit aici, și anume volumul I din „Dezleganie. Jurnal de călătorie în sunete și imagini”.
Sigur că am analizat-o cu creierul meu de cercetător în domeniul muzicii și pedagogiei, așadar am căutat în primul rând niște repere științifice. Deşi nu cred că vă interesează pe dumneavoastră în mod deosebit, ţin să vă spun că, atunci când publicăm un conținut științific, noi scriem la începutul acestuia un Abstract şi câteva Cuvinte cheie. La o primă lectură, mi-a fost foarte greu să identific astfel de elemente și am constatat că degeaba vreau să pătrund această carte cu creierul pentru că ea se adresează sufletului. Vorbește mai mult despre emoție decât despre un conținut riguros, foarte clar prezentat.
Pot să spun că această carte m-a plimbat de la Ana la Caiafa, [ca să păstrez și această zonă] şi a trântit cu mine de pământ şi de toți pereții. Abia m-am adunat. M-a plimbat de jos, unde căzusem, până la cer și înapoi, și iar la cer, și iar înapoi, și tot așa… Între timp, am mirosit cu plăcere păpădiile din mâna fetiței de la pagina 32 și după aceea am constatat că puterea de a reconfigura planurile acestui traseu se află la mine. M-am suit pe bicicleta pe care a reparat-o un domn la pagina 30 și am început să mă plimb cu ea pe albastrul cerului. Da, a fost o plimbare foarte frumoasă până când… Ştiți ce am pățit? M-am poticnit de o piatră. [M-am tot gândit dacă să folosesc cuvântul „a mă poticni” sau „a mă împiedica” pentru că, acum câteva săptămâni, spusesem unei persoane de aproximativ 30 de ani cuvântul „poticnit” și m-a întrebat: „Ce ai făcut? Ce înseamnă asta?”… Trecem peste detaliile acestea.]
Cu certitudine, piatra este un motiv interesant pentru că prin metafora acesteia am simțit legătura autorului cu Brâncuși pe tot parcursul volumului. Mi-a plăcut ce a spus Sergiu la un moment dat: „și s-a născut din tăcerea unei pietre pe care am contemplat-o atât de mult timp încât a început să emită sunete. Un sunet necunoscut, interiorizat, profund, cu nuanțe de bocet, de zgomot, de revoltă, de bucurie pură. Acest sunet necunoscut ne-a trecut simultan prin toate stările imaginate și neimaginate.” Sigur că nu voi insista foarte mult pe această metaforă a pietrei care poate să fie piatră de temelie, piatră de încercare, piatra din capul unghiului și așa mai departe, ci aș spune că, pentru mine, acest volum a fost o invitație, o călătorie în interiorul propriei ființe. Toată cartea [te] întreabă, la fiecare pas: „Hei, sufletul tău ce mai face?”
[Citesc]: „Imaginează-ți să fii legat la ochi și în momentul în care ți se redă provizoriu privirea să vezi o oglindă și reflexia din ea. Te uiți fix la ea, la reflexie, și o analizezi în cele mai mici detalii și îți dai seama că acea reflexie nu ești tu, chiar dacă imaginea ei e perfect, absolut identică cu tine. Reflexia este punctul zero, locul din care ar putea deveni ori omul vechi, ori omul nou, depinde de alegeri. Instrucțiunile, pe cât sunt de simple, pe atât sunt de greu de respectat. Aducerea aminte, asta e sinteza regulilor. Aducere aminte că există un ritual al preoților sunetului…”
Ultima frază n-am s-o citesc. Vă invit să o găsiți dumneavoastră când veți ține cartea în mână și-i veți sorbi cuvintele.
Oricum, sunt convinsă că ați sesizat în lectura mea chintesența cărții.
Iar dacă ar fi să revin la ideea de la început și să fixez trei, patru cuvinte cheie, în armonie cu setările creierului meu, mă credeți că acestea ar fi: emoție, non culoare, tăcere, nemișcare?
Vă mulțumesc!
Loredana Muntean
Dezleganie. Jurnal de călătorie în sunete și imagini, vol. I.
Lansare de carte la Muzeul Șării Crișurilor, Oradea
Dezlegania este un echilibru între lumi care lucrează cu sufletul. Corbu se apropie de lumină, ancorat încă în trup, dar cu sufletul înălţat într-un ritual magic care îi arată calea, îi arată cine este de fapt. Călătoria lui este o succesiune de stări neliniştite dar care toate duc spre acea trecere către vis, către sunet, către autenticitatea trăirii.
Deva – Târgu Jiu – Bucureşti – Urlaţi – Braşov – Bistriţa – Zalău – Ortelec – Cluj-Napoca – Cahul – Ungheni – Hida
În carte aceste opriri ale Dezleganiei sunt văzute ca paşi de încercare, cu interacţiuni noi, cu provocări şi experienţe neaşteptate. „Brâncuși sculpta piatră. Eu sculptez sunetul”, spune Corbu. Şi sunetul se înalţă spiralat ca o coloană a infinitului, străpungând cerul, trecând dicolo, până la pasăre, până la sărut. Pentru că Brâncuşi motivează şi inspiră.
Ritualul din Dezleganie trece prin forță, înţelepciune și iubire spre pendularea dintre zgomot şi linişte, dintre întuneric şi lumină, dintre viaţă şi moarte. Poţi să iei parte, să apuci calea alături de el, doar păstrând curăţenia sufletului. Numai aşa poţi să te deschizi, să te înalţi în lumină, să treci şi tu dincolo. El poartă crucea în suflet iar călătoria lui e un joc de lumini şi umbre, de unghiuri, de perspective. Ochiul lui percepe altfel, le vede dincolo de văzut şi le transpune în sunete, în vibraţii, în armonii. Orice întâlnire cu el comprimă timpul, transformându-l într-o zbatere de aripă.
Kilometrul zero e ancorat în interior. E punctul de plecare. Dacă artistul e bine, te poate lua alături, în siguranţă, pe drumul care uneşte. Fiecare interacţiune e inedită. De la inocenţa copilului deschis spre improvizaţie, la bucuria unei clipe de linişte în muzică a soldatului. „Taina nu se poate descrie”, spune Corbu. E simplu: trebuie să ajungi la ea, să fie experienţa ta, pentru că orice cuvânt e sărac, e doar o parte, e doar puţin. Trebuie să fii de faţă la comunicarea cu Divinitatea prin artă, într-un „spectacol sonor iniţiatic”. Atât. Ca parte dintr-un acvariu de suflete. Chiar şi acum!
Articol scris de Camelia Bușu.
Fotografii realizate de Sebi Tonț / Defoto
Eveniment găzduit de Muzeul Ţării Crişurilor Oradea – Complex Muzeal și organizat de Cultură în Mișcare.
Lacrima lui G:.
Pr:. A.D. a slujit în biserica lui, de hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gravril, iar eu eram fix în fața porților. La început n-a fost nimeni, dar la final s-au adunat câțiva oameni de-i numeri pe-o mână. Am avut un moment de uniune prin sunet, despre care n-am ce să vorbesc, pentru că muzica se trăiește pe viu, nu se povestește. În acel moment, în care singurul scop este de a rămâne legat de vibrație prin liniștea sunetului, am alunecat puțin pe alte tărâmuri. Îmi place să dau târcoale porților, mai ales când am cheile cu mine, prind mai ușor frânturi din lumea cealaltă. G., la final de tot, mi-a spus că sunetul i-a deconectat senzorii corpului, s-a decorporalizat și a ajuns pe un câmp verde și întins, în mijlocul căruia era o stâncă mare și pe ea era Lumina.
G. are părul alb, 77 de ani, cateva fire din barbă rămase nebărbierite și îi tremură mâinile de bătrânețe. Ochii îi avea albaștri și liniștiți. Lumina din stâncă era orbitoare și caldă. Poate că asta-i vedeam ieșind prin ochi. Îi vedeam și lacrima ce-i împăienjenea ochii. Lacrima se aduna în partea de jos a pleoapei, mușchii feței se încordau, culoarea pielii se schimba încet către roșu, și, între timp, lacrima i s-a scurs pe obraz. Ultima dată când a ucis a avut un eye contact cu victima. Călăul apăsa cu genunchiul peste gâtul victimei, alții o țineau în frânghii legată de picioare. Victima nu mai avea nicio scăpare. Victima conștientiza că se află în pragul morții. Horcăia. Călăul era imun, cu cuțitul pregătit să-i ia beregata. Asta a și făcut. În momentul împungerii, porcul s-a uitat țintă în ochii lui, iar el, călăul, a trăit sentimentul morții de parcă murea el. Ceea ce poate așa s-a și întâmplat. Ochii erau larg deschiși, întorși peste cap, căutând să înțeleagă sacrificiul; împrăștiau panică, tristețe, haos, strigăte, zbierături, durere, luminile se stingeau. De ce o ființă decide să sacrifice o altă ființă? -Îl știam de când era mic. Eu i-am dat de mâncare, apă de băut. Eu am avut grijă de el și acum l-am ucis. Ochii îi lăcrimau amandoi, pielea feței era roșie, avea pânze de venișoare roșii în ochi, părul alb și vocea îi tremura. Mi-a sacadat și mie respirația, mi-au trecut furnici prin coloană și ne-am luat cu altă vorbă.
Dragul meu prieten, în data de 16 august 2023 am intrat pe facebook și am citit anunțul scris de Emil Ionescu pe pagina lui. Ți-l redau întocmai cum l-am citit:
„Anul acesta iaBilet este sponsor la Mastering the Music Business care are loc între 5 si 7 septembrie la Hotel Caro din București. Dar altceva voiam să vă spun: ne-am hotărât ca invitațiile primite de noi să le donăm către tineri artiști sau către cei pasionați de showbizz care vor să meargă să vadă cum se învârt rotițele în industrie, ca să avem cu cine să lucrăm și în următorii 20 de ani de showbizz. Ca să primiți un cod unic secret la MMB vă rog să-mi scrieți la emil@iabilet.ro. Cu el aveti acces la un tarif secret cu discount 100%. M-ar ajuta dacă ați scrie în e-mail și cine sunteti (dacă nu ne cunoaștem) și de ce vreți codul pentru un full pass conference & workshop. Nu intrați în detalii. Scurt și la obiect, vă rog. Mulțumesc!”.
Îți mărturisesc că mi s-a părut atât de firesc și de bine venit gestul lui încât am îndrăznit să-i scriu. Am primit codul de la Emil și am ajuns în locul în care ceea ce numim industrie muzicală funcționează ca un ecosistem. Imaginează-ți, te rog, că în România există o școală în care ești învățat să-ți ghidezi pasiunea după reguli naturale. Mastering the Music Business este o școală ecosistem la care te invit să te înscrii. Ca formă ecosistemul este construit din uși pe care, dacă le deschizi, intri în contact cu profesioniștii internaționali și naționali și dintr-o organizare impecabilă în care timpul fiecărui om implicat în ecosistem este respectat întocmai.
Sunt bucuroasă. Sunt în elementul meu. Sunt în locul în care profesionalismul vorbește prin oameni. Mastering the Music Business. O școală a valorilor născute din și prin experiență. O școală ecosistem în care artiști, compozitori, manageri, agenți de booking, agenți de PR culturali și muzicali, agenți de publicitate, specialiști digitali, profesioniști ai radioului, jurnaliști, ingineri de sunet se întâlnesc într-un context creat de Anca Lupeș și echipa sa. Întâlnirea de care îți vorbesc pornește de la un adevăr rostit: De ce vrei să cânți?
Nu-ți voi da numele workshopurilor, a conferințelor, nici numele celor implicați activ pe parcursul celor trei zile în care profesioniștii au reușit să comprime exemplar experiența lor de ani de zile în industria muzicală și nu numai. Îți voi lăsa un link și îți vei găsi tu momentul potrivit pentru studiul în detaliu. Link-ul îl poți accesa aici: www.masteringthemusicbusiness.ro Cu toate acestea am simțit nevoia să împărtășesc cu tine câteva idei pe care doresc să le fructific. Știi ce face o școală de tip ecosistem? Te învață să devii profesionist prin virtuți: sinceritate, autenticitate, disciplină, relație (comunitate), cultură, greșeală. Virtuțile te ajută să-ți pui întrebări, nu-ți dau răspunsuri, ceea ce te va ajuta să fii tu însuți în drumul pe care ți-l alegi.
Avem un adevăr de spus. Ca un strigăt. Muzica începe cu un strigăt. Nimeni nu spune un adevăr mai frumos decât un artist. Asta îți cer profesioniștii, să fii sincer. Sinceritatea duce la autenticitate. Aici se naște o discuție actuală, iar părerile sunt împărțite. Relația dintre artist și tehnologie. Totuși, cei mai mulți dintre profesioniști consideră că nicio tehnologie nu poate înlocui sau schimba relația de la om la om. Ai observat poate că am pus printre virtuți și greșeala. Ei bine, greșeala este o amprentă proprie. Este o rană într-un om care, luată de pe suflet, poate fi pusă într-un cântec. Probabilitatea greșelii este esențială în artă. Poți să te împaci cu tine însuți dacă scrii muzică. Songwriting. Nu-ți dă nimeni o rețetă, profesioniștii îți creează contextul pentru a intra în experiența ta cu tine. Chiar dacă tu crezi că scrii prost, profesioniștii îți vor spune că un cântec sincer nu poate fi prost. Exercițiu, de asta ai nevoie, de foarte mult exercițiu. Caută-ți forma potrivită pentru a pune în ea sinceritatea ta. La ce renunți dintr-un cântec? Ce nu ajută cântecul? Ține cont de text, linie melodică, armonie, ritm. Cele mai importante sunt textul și armonia. Respectă-ți ideile care îți vin și revino la ele când intervine blocajul. Mama natură ne-a programat să supraestimăm pericolele, să subestimăm oportunitățile, să subestimăm resursele. Incearcă să depistezi momentul când te apropii de burnout. Reinventează-te în permanență.
Noul se găsește în căutări. Te informezi, faci cercetare. Trebuie să-ți asumi riscuri. Cine nu riscă, nu bea șampanie, spun profesioniștii. Să fii independent, dar să te comporți ca un profesionist. Construiește-ți un show și pune-ți întrebarea: îmi doresc să cânt pe scene mari sau pe scene mici? Oricare ar fi răspunsul totul este despre public. Există o relație foarte importantă între public și produsul artistic, produsul artistic crește așa cum îți crești și publicul. Publicul devine produsul tău artistic. Este o relație intimă între produsul muzical și publicul produs. Dacă ai publicul potrivit el nu consumă, ci investește, așa cum proiectul investește în public. Proiectul investește în public, deci publicul va investi în proiect. Este un schimb catartic. Pe ce să pui accent? Care să fie atitudinea ta față de propriul produs artistic și față de public? Stabilește-ți obiective, învață să-ți spui povestea, ceea ce vinde cu adevărat un profesionist este relația. Ceea ce vinzi tu este o relație bazată pe cultură, comunitate, autenticitate.
Foto: Anca Coleașă, pentru Mastering the Music Business
Articol scris de Luiza Matilda Mitu
E necesar să vă povestesc o întâmplare fabuloasă din viața mea. O întâlnire remarcabilă, o „colaborare” nici măcar visată și efectul pe care l-a avut Roger Waters asupra mea.
Totul a început în liceu, când, curios fiind, ca de obicei, căutam muzică nouă. Terminasem de ascultat toate casetele din casă în mod repetat, cu o excepție. Una singură a fost mereu pe raft, pe care am mai testat-o de câteva ori, dar nu s-a prins de mine. Până într-o bună zi, când, sătul de Voltaj, Tudor Gheorghe, Phoenix (da, știu, era amestec mare, dar așa am căutat), am acordat încă o șansă acelei casete ciudate cu copertă de culoare cărămizie și neatrăgătoare. De data aceasta am ascultat cu atenție, cap coadă. Acolo s-a plantat în mine sămânța Pink Floyd, cu The Wall vol II.
Apoi au urmat câteva momente decisive în formarea mea. Țin minte un moment, când tatăl meu mă ținea în brațe, dădea play la acel album, îl oprea, îmi explica despre ce auzeam, apoi iar dădea play la The Wall, iar oprea și iar îmi explica și tot așa. Eram un copil de câțiva ani, ce puteam să înțeleg? Totul! Am înțeles tot ce era de înțeles în acel moment. De aceea recomand părinților să-și ducă copiii la concerte și să le pună să asculte muzică. Evident că recomand Corbu, dar până la urma urmei, orice moment artistic e bun să fie urmărit. Prin facultate, când colindam lumea, am făcut cumva de am mers la R. Waters – The Dark Side of the Moon, în Budapesta. Am stat 8h la autostop, eu și Cosmin Cățănaș, cu o zi înainte, ca să fim siguri că ajungem. Am intrat primii în sală, am plâns de fericire și 3h nu ne-am luat mâinile de pe grilajul metalic din fața scenei, de la care mai erau 3m până la microfonul lui Waters. Apoi am mers 3 zile cu autostopul, singur, în Grecia, în Atena, să văd Roger Waters – The Wall. Am stat în tribună, la etajul 3, cea mai de sus și mai îndepărtată lojă. Apoi a urmat Bucureștiul, tot The Wall, în anul următor, iar în acest an am avut parte de unul dintre cele mai frumoase cadouri de la sora mea, Adelina, Roger Waters – This Is Not a Drill, Milan-It.
Acum, te întrebi de ce mă laud singur? De ce „mă dau mare” cu concertele Waters? Asta a fost doar ca să înțelegi cât de mare impact a avut acest om asupra mea și încă nici nu am ajuns la cireașa de pe tort. Picătura care a umplut paharul a apărut în pandemie, odată cu ocazia acelui manifest: Cei care tac. În pandemie am compus albumul conceptual Cei care tac, după textele scriitorului de literatură fantastică, Marian Coman, care a publicat două volume din trilogia Haiganu. Vă recomand să le căutați și să le citiți, iar dacă vă place, să ascultați și Bivolița, pentru că aceea e teaser din volumul III, care încă nu a apărut. Bun, și ne spui odată care e legătura cu Waters? Da, ajung și acolo, dar fiind vorba despre o legătură, am considerat necesar să-ți dau informațiile acestea ca să poți face legăturile. Acum avem nevoie doar de ce să ne legăm, iar pentru asta sunt necesare câteva chestiuni: trebuie să asculți albumul Cei care tac, pe care-l găsești pe platformele online, să citești Haganu I, II și III-ul când va apărea și apoi să vizionezi Cei care tac filmat. Un concert live, evident că era ideal, dar să lucrăm cu ce avem.
Spectacolul Cei care tac, la fel ca tot ceea ce fac, este unul conceptual. Are o idee, o formă, un sens și ceva din el lucrează în mine și în cei ce îl ascultă. La final există un moment în care facem o prezentare fără cuvinte, iar apoi ieșim din scenă și urmează un moment în care spectacolul este susținut de însăși scena goală. Apoi apărem în public, se aprind luminile și aplauze, poze, autografe. Toate acestea se întămplă pe o coloană sonoră: Roger Waters, pe care, dacă o postezi pe YouTube, așa cum am făcut noi, e imediat depistată și neavând drepturile de autor, YT cere ori să o ștergi, ori îți șterg ei sunetul, ori primești drepturile de autor. Era prea frumos încât să acceptăm primele variante, așa că Luiza, Îngerul Păzitor al proiectului Corbu, a făcut nefăcutul și a ajuns cumva până la Roger Waters și acesta și-a dat acceptul pentru video-ul nostru. El în persoană, nu echipa lui! Da, iar zici că mă laud și că ce vreau să transmit prin asta, așa-i? Nu mă laud! Încerc să-ți transmit ceva să te încurajez prin propriul exemplu că merită din plin să nu te oprești, să lupți pentru tine și să perseverezi cu încredere în arta pe care o faci. Într-o bună zi apare un dumnezeu al muzicii, cum e Roger Waters, și îți dă o binecuvântare și-ți amintește că sinceritatea și perseverența în artă este singura cale în care merită să-ți aduni toată energia.
Așa că, drag cititor, amintește-ți, când ai vreme și puțină liniște, să citești și să asculți Cei care tac.
Mi-a spus un coleg de breaslă că intro-ul de la spectacolul ”Fereastra” este mult prea lung și că nu a putut să rămână până când începe. Doar că el, cum nu-mi cunoaște mai deloc arta, nu se aștepta ca tot spectacolul să fie doar un intro. Într-un fel îmi și pare rău că nu a rămas, că, totuși, are o experiență impresionantă în domeniu și știe ce vorbește. Mi-ar fi plăcut să aud o părere construită pe ceva palpabil, despre ce spectacole facem.
Dar, din cu totul și cu totul alt punct de vedere, ”Fereastra” este ceva fabulos! Ea, la fel ca Dezlegania, conține un filtru la început. Păi, ce crezi că se întâmplă când stau nemișcat 10 minute la intrarea în spectacol? Acolo se face selecția. Acolo pleacă cine nu rezonează (colegul meu de breaslă a avut treabă în altă parte a cetății) și rămân doar cei ce apucă să vadă printre ziduri primele fărâme de lumină ce încep să treacă prin ”Fereastra”. Aceia sunt heruvimii. Abia apoi, începe să prindă viață pământeană, când începe respirația. Așa văd eu prin Fereastră.
După acest început, impropriu și incorect spus, pentru că începutul începe când intru pentru prima dată în spațiu și privesc, respir și ating pământul. Finalul începe în momentul în care mă pregătesc să car scule la mașină și se se termină în momentul în care am închis mașina. Cum ar zice un vechi amic, V., asta e teoria chibritului. Dar nu e!
O voi scrie detaliat și pe aceea, dar ce zic aici, sigur nu e teoria chibritului. Aici încercam să îți descriu ție, unui om care nu a fost prezent la eveniment, cam cum se vede și cum se simte ”Fereastra”. În teorie așa este, dar în practică, în momentul în care ”Fereastra” a fost deschisă, efectul se simte mult după ce am plecat fizic din spațiul unde a fost făcut acel ritual al ei.
Dintre toți cei ce au fost acolo, ”Fereastra” a selectat două suflete: Bătrânul și Văduva. Ei au fost cei ce au primit, cei ce au dat și cei ce au ajuns în lumea mea invizibilă. După o discuție cu Sergiu Galis am ajuns la concluzia că e vorba despre galaxia C-Pax.
Spectacolul „Ce-am pățit odată în Cetatea Severinului”, cel care a deschis Festivalul Medieval al Cetății Severinului 2023, este diferit. Are efect diferit și lucrează într-un mod opus Dezleganiei sau Ferestrei. În primul rând, aici sunt cu oameni pe scenă, ceea ce face ca energia construită să fie o energie de grup. Masculină, cu 3 bărbați pe scenă și o energie feminină din umbră. Scopul e simplu: trebuie ajuns la inima profanilor. De aceea, în aparență, acest spectacol pare simplu și cu subiecte banale, dar evident că și subtilitățile sunt observate de cei ce au o anumită pregătire. Pentru Fereastră îți trebuie puțină literatură. Ce-am pățit odată vorbește într-un limbaj mai accesibil.
Bătrânul a spus foarte clar că poezia este o metaforă, nu o știință. Poezia poate fi interpretată, știința nu. Ei, cu siguranță, dacă apelăm la teoria chibritului sau la despicarea firului în patru am ajunge la concluzia că poezia și toată simbolistica ei este o știință exactă.
Bătrânul frate mi-a dăruit un corb plin de culoare, nu ca toți corbii. În căutarea albului pierdut, Corbu zboară prin Fereastră. Copiii Văduvei se mută într-un alt loc unde încep să pună fundația peste care să construiască Coloana Armoniei.
C-Pax!
VIDEO – Corbu live la Cetatea Medievală a Severinului:
