Dezlegania este un echilibru între lumi care lucrează cu sufletul. Corbu se apropie de lumină, ancorat încă în trup, dar cu sufletul înălţat într-un ritual magic care îi arată calea, îi arată cine este de fapt. Călătoria lui este o succesiune de stări neliniştite dar care toate duc spre acea trecere către vis, către sunet, către autenticitatea trăirii.
Deva – Târgu Jiu – Bucureşti – Urlaţi – Braşov – Bistriţa – Zalău – Ortelec – Cluj-Napoca – Cahul – Ungheni – Hida
În carte aceste opriri ale Dezleganiei sunt văzute ca paşi de încercare, cu interacţiuni noi, cu provocări şi experienţe neaşteptate. „Brâncuși sculpta piatră. Eu sculptez sunetul”, spune Corbu. Şi sunetul se înalţă spiralat ca o coloană a infinitului, străpungând cerul, trecând dicolo, până la pasăre, până la sărut. Pentru că Brâncuşi motivează şi inspiră.
Ritualul din Dezleganie trece prin forță, înţelepciune și iubire spre pendularea dintre zgomot şi linişte, dintre întuneric şi lumină, dintre viaţă şi moarte. Poţi să iei parte, să apuci calea alături de el, doar păstrând curăţenia sufletului. Numai aşa poţi să te deschizi, să te înalţi în lumină, să treci şi tu dincolo. El poartă crucea în suflet iar călătoria lui e un joc de lumini şi umbre, de unghiuri, de perspective. Ochiul lui percepe altfel, le vede dincolo de văzut şi le transpune în sunete, în vibraţii, în armonii. Orice întâlnire cu el comprimă timpul, transformându-l într-o zbatere de aripă.
Kilometrul zero e ancorat în interior. E punctul de plecare. Dacă artistul e bine, te poate lua alături, în siguranţă, pe drumul care uneşte. Fiecare interacţiune e inedită. De la inocenţa copilului deschis spre improvizaţie, la bucuria unei clipe de linişte în muzică a soldatului. „Taina nu se poate descrie”, spune Corbu. E simplu: trebuie să ajungi la ea, să fie experienţa ta, pentru că orice cuvânt e sărac, e doar o parte, e doar puţin. Trebuie să fii de faţă la comunicarea cu Divinitatea prin artă, într-un „spectacol sonor iniţiatic”. Atât. Ca parte dintr-un acvariu de suflete. Chiar şi acum!
Articol scris de Camelia Bușu.
Fotografii realizate de Sebi Tonț / Defoto
Eveniment găzduit de Muzeul Ţării Crişurilor Oradea – Complex Muzeal și organizat de Cultură în Mișcare.
G. are părul alb, 77 de ani, cateva fire din barbă rămase nebărbierite și îi tremură mâinile de bătrânețe. Ochii îi avea albaștri și liniștiți. Lumina din stâncă era orbitoare și caldă. Poate că asta-i vedeam ieșind prin ochi. Îi vedeam și lacrima ce-i împăienjenea ochii. Lacrima se aduna în partea de jos a pleoapei, mușchii feței se încordau, culoarea pielii se schimba încet către roșu, și, între timp, lacrima i s-a scurs pe obraz. Ultima dată când a ucis a avut un eye contact cu victima. Călăul apăsa cu genunchiul peste gâtul victimei, alții o țineau în frânghii legată de picioare. Victima nu mai avea nicio scăpare. Victima conștientiza că se află în pragul morții. Horcăia. Călăul era imun, cu cuțitul pregătit să-i ia beregata. Asta a și făcut. În momentul împungerii, porcul s-a uitat țintă în ochii lui, iar el, călăul, a trăit sentimentul morții de parcă murea el. Ceea ce poate așa s-a și întâmplat. Ochii erau larg deschiși, întorși peste cap, căutând să înțeleagă sacrificiul; împrăștiau panică, tristețe, haos, strigăte, zbierături, durere, luminile se stingeau. De ce o ființă decide să sacrifice o altă ființă? -Îl știam de când era mic. Eu i-am dat de mâncare, apă de băut. Eu am avut grijă de el și acum l-am ucis. Ochii îi lăcrimau amandoi, pielea feței era roșie, avea pânze de venișoare roșii în ochi, părul alb și vocea îi tremura. Mi-a sacadat și mie respirația, mi-au trecut furnici prin coloană și ne-am luat cu altă vorbă.
Totul a început în liceu, când, curios fiind, ca de obicei, căutam muzică nouă. Terminasem de ascultat toate casetele din casă în mod repetat, cu o excepție. Una singură a fost mereu pe raft, pe care am mai testat-o de câteva ori, dar nu s-a prins de mine. Până într-o bună zi, când, sătul de Voltaj, Tudor Gheorghe, Phoenix (da, știu, era amestec mare, dar așa am căutat), am acordat încă o șansă acelei casete ciudate cu copertă de culoare cărămizie și neatrăgătoare. De data aceasta am ascultat cu atenție, cap coadă. Acolo s-a plantat în mine sămânța Pink Floyd, cu The Wall vol II.
Acum, te întrebi de ce mă laud singur? De ce „mă dau mare” cu concertele Waters? Asta a fost doar ca să înțelegi cât de mare impact a avut acest om asupra mea și încă nici nu am ajuns la cireașa de pe tort. Picătura care a umplut paharul a apărut în pandemie, odată cu ocazia acelui manifest: Cei care tac. În pandemie am compus albumul conceptual Cei care tac, după textele scriitorului de literatură fantastică, Marian Coman, care a publicat două volume din trilogia Haiganu. Vă recomand să le căutați și să le citiți, iar dacă vă place, să ascultați și Bivolița, pentru că aceea e teaser din volumul III, care încă nu a apărut. Bun, și ne spui odată care e legătura cu Waters? Da, ajung și acolo, dar fiind vorba despre o legătură, am considerat necesar să-ți dau informațiile acestea ca să poți face legăturile. Acum avem nevoie doar de ce să ne legăm, iar pentru asta sunt necesare câteva chestiuni: trebuie să asculți albumul Cei care tac, pe care-l găsești pe platformele online, să citești Haganu I, II și III-ul când va apărea și apoi să vizionezi Cei care tac filmat. Un concert live, evident că era ideal, dar să lucrăm cu ce avem.
Luiza Mitu (n. 31 decembrie 1984, Râmnicu-Vâlcea), este doctor în studii transdisciplinare, cu o teză despre teatrul lui Eugène Ionesco şi logica dinamică a contradictoriului (dezvoltată de filosoful de origine română Stéphane Lupasco), teză susținută în cadrul Facultăţii de Studii Europene a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, sub îndrumarea acad. prof. univ. dr. Basarab Nicolescu. Ca bursieră P.O.S.D.RU., a satisfăcut un stagiu de cercetare de 3 luni la Paris, în cadrul Universității Paris-Est Créteil (UPEC), sub conducerea lui Sylvie Jouanny şi alte 3 luni la Université Toulouse Le Mirail II, sub coordonarea lui Monique Martinez. A absolvit Facultatea de Litere şi Arte, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu (2008) şi masterul Literatură română în context european, Facultatea de Litere, Universitatea din Craiova (2010). A fost redactor la revista de cultură „Mozaicul” şi la e-revista EgoPHobia. Și-a dezvoltat latura de artist performer lucrând cu Irinel Anghel, all round-artist, în proiecte conceptuale de performance. 
Scrierea lui CORBU, un jurnal care are un rol foarte important în parcursul nostru intelectual. De ce spun că este important? Încă din titlu ne dăm seama, de la 
Corbu 
Vreau, înainte de toate, să vă relatez că acum vreo 7-8 decenii, poate și mai mult, într-o pușcărie comunistă, într-una mai mică, erau mult mai multe mai mari, din păcate unele uși sunt deschise încă, a fost strivit sufletește monseniorul Ghika. Unora sigur nu vă spune nimic acest nume dar veți căuta de azi înainte și veți vedea cine a fost. Un serafic. A primit încuvințarea de la Papa de la Roma să oficializeze și în catolicism și în ortodoxie. Era un sfânt. Era o plutire de om. Și tovarășii l-au închis. Dar au vrut să se folosească de prezența sfinției sale și când se construiau primele lucruri mari în România socialistă l-au așezat într-o mașină cu geamuri bine spălate și au spus: vă ducem să vedeți ce a realizat și ce realizează poporul nostru sub competenta, era să spun altfel, conducere a organelor noastre. E vorba de organele de partid și de stat. Și l-au plimbat prin București. Uitați, aici se înalță palatul cutare. Uitați, aici e casa scânteii, o țâșnire a betonului. Uitați-vă ce face acest popor, această minune, minune, minune. Cum stătea liniștit, nu știau ei să interpreteze starea lui. În sfârșit, fac ei turul Bucureștiului și au zis: gata, i-am rupt. I-a adunat pe toți deținuții și l-au dus pe monseniorul în fața lor să pună ștampila, cu ghilimelele de rigoare, pe minunea roșie construită de poporul român. Și au început. A fost cu noi monsenior, a văzut, după ce au vorbit, așa cum m-ați lăsat pe mine să vă spun ceva, zice: și acum, să vă spună și sfinția sa ce lucruri mărețe a văzut. Tace monseniorul, tace, ceilalți gesticulau, haide, se așteptau la o explozie de de… la care el spune… se adresa deținuților pe care-i scoseseră acolo: Dragilor, așa de frumos au înflorit salcâmii… Atât. 
Sergiu, doar ce-am văzut aici și ce am auzit aici și cum te-am văzut că te bați cu viermii ăștia de aici dinăuntru, din fiarele astea, îmi ajunge ca să știu că ești nebun. Un frumos nebun al nostru. Cât despre cartea aceasta, dar poate că ar trebui să vă mai spun două lucruri: în două ore termin, fiți liniștiți. În perioada aceasta, de câțiva ani, se conturează în lume a cincea stare de agregare a materiei și acea stare de agregare, după cele trei pe care le-ați învățat toți în școlile unde ați fost … fii atent, că spun imediat… știam: solidă, gazoasă și lichidă. Hopa, apoi ne-am mai deșteptat noi cunoștințele și am mai zis una: starea de plasmă, cum e flacăra, aia este o stare de agregare a materiei. Iar acum se conturează în lume informația ontologică. Unde fotonul, impulsul în viu etc. etc. stabilesc cântecul ascuns, lumea de nepătruns legică, deterministă și fulminantă a materiei, a lumii. Acum se face o carte undeva în lumea aceasta, unde cineva crede că un cuvânt, cuvântul în general poate fi și el un foton, un impuls în viu, un atom etc. și de aici va realiza o carte, vom vedea ce și cum. 
Oameni buni, până mâine am citit cartea lui Sergiu, decât să-mi dai și tu 1 mai bine mă apuc și o gat, este minunată, are acolo, cum vorbeau prietenii mei, are durerea aia extraordinară. Știți ce, nu bucuria, nu fericirea sunt frumoase, ci durerea. He he, ce ziceți voi, mai ales tinerii, acesta cu părul alb, auzi, durerea să fie frumoasă. Copiii mei dragi, știți de ce este frumoasă? Pentru că numai ea zidește, numai ea cioplește, numai ea arde, numai ea formează. Haideți să ne formăm cu toții cât mai avem astfel de nebuni pe lângă noi. El, Sergiu, va mai trăi zeci de ani de acum înainte. Să-ți ajute Dumnezeu să-i încânți pe toți așa cum, mai vezi ce faci cu fiarele astea (arată înspre stative, cabluri), ca să ajungă la suflet cuvântul. Eu când stau acolo vreau să aud cuvântul, că fiarele au poezia lor, au melodia lor. Și termin: cu câteva zeci de ani în urmă, un deținut, numit monseniorul Ghika, a fost dus în fața deținuților ca să pună ștampila pe ceea ce se înălța din cărămidă, din beton, din fier, din lacrimi, din sânge ale poporului român și el a spus așa: Doamne, ce frumos au înflorit salcâmii!
