Skip to Content

Blog Archives

Vă invit să facem împreună un exercițiu

Totul a început perfect! Sergiu și Luiza sunt, în primul rând, extrem de aproape de sufletul meu și, în al doilea rând, o provocare continuă. O provocare de când Sergiu mi-a fost student. O provocare de când a trebuit să vorbesc despre versurile lui (şi nu numai), deși nu aș spune că mă pricep, unde sper că m-am descurcat decent. O provocare și acum, când iată că trebuie să vorbesc despre altă carte decât cea pentru a cărei lansare am venit aici, și anume volumul I din „Dezleganie. Jurnal de călătorie în sunete și imagini”.

Sigur că am analizat-o cu creierul meu de cercetător în domeniul muzicii și pedagogiei, așadar am căutat în primul rând niște repere științifice. Deşi nu cred că vă interesează pe dumneavoastră în mod deosebit, ţin să vă spun că, atunci când publicăm un conținut științific, noi scriem la începutul acestuia un Abstract şi câteva Cuvinte cheie. La o primă lectură, mi-a fost foarte greu să identific astfel de elemente și am constatat că degeaba vreau să pătrund această carte cu creierul pentru că ea se adresează sufletului. Vorbește mai mult despre emoție decât despre un conținut riguros, foarte clar prezentat.

Pot să spun că această carte m-a plimbat de la Ana la Caiafa, [ca să păstrez și această zonă] şi a trântit cu mine de pământ şi de toți pereții. Abia m-am adunat. M-a plimbat de jos, unde căzusem, până la cer și înapoi, și iar la cer, și iar înapoi, și tot așa… Între timp, am mirosit cu plăcere păpădiile din mâna fetiței de la pagina 32 și după aceea am constatat că puterea de a reconfigura planurile acestui traseu se află la mine. M-am suit pe bicicleta pe care a reparat-o un domn la pagina 30 și am început să mă plimb cu ea pe albastrul cerului. Da, a fost o plimbare foarte frumoasă până când… Ştiți ce am pățit? M-am poticnit de o piatră. [M-am tot gândit dacă să folosesc cuvântul „a mă poticni” sau „a mă împiedica” pentru că, acum câteva săptămâni, spusesem unei persoane de aproximativ 30 de ani cuvântul „poticnit” și m-a întrebat: „Ce ai făcut? Ce înseamnă asta?”… Trecem peste detaliile acestea.]

Cu certitudine, piatra este un motiv interesant pentru că prin metafora acesteia am simțit legătura autorului cu Brâncuși pe tot parcursul volumului. Mi-a plăcut ce a spus Sergiu la un moment dat: „și s-a născut din tăcerea unei pietre pe care am contemplat-o atât de mult timp încât a început să emită sunete. Un sunet necunoscut, interiorizat, profund, cu nuanțe de bocet, de zgomot, de revoltă, de bucurie pură. Acest sunet necunoscut ne-a trecut simultan prin toate stările imaginate și neimaginate.” Sigur că nu voi insista foarte mult pe această metaforă a pietrei care poate să fie piatră de temelie, piatră de încercare, piatra din capul unghiului și așa mai departe, ci aș spune că, pentru mine, acest volum a fost o invitație, o călătorie în interiorul propriei ființe. Toată cartea [te] întreabă, la fiecare pas: „Hei, sufletul tău ce mai face?”

Haideţi să închidem ochii cu toţii!

[Citesc]: „Imaginează-ți să fii legat la ochi și în momentul în care ți se redă provizoriu privirea să vezi o oglindă și reflexia din ea. Te uiți fix la ea, la reflexie, și o analizezi în cele mai mici detalii și îți dai seama că acea reflexie nu ești tu, chiar dacă imaginea ei e perfect, absolut identică cu tine. Reflexia este punctul zero, locul din care ar putea deveni ori omul vechi, ori omul nou, depinde de alegeri. Instrucțiunile, pe cât sunt de simple, pe atât sunt de greu de respectat. Aducerea aminte, asta e sinteza regulilor. Aducere aminte că există un ritual al preoților sunetului…”

Deschideți ochii!

Ultima frază n-am s-o citesc. Vă invit să o găsiți dumneavoastră când veți ține cartea în mână și-i veți sorbi cuvintele.

Oricum, sunt convinsă că ați sesizat în lectura mea chintesența cărții.

Iar dacă ar fi să revin la ideea de la început și să fixez trei, patru cuvinte cheie, în armonie cu setările creierului meu, mă credeți că acestea ar fi: emoție, non culoare, tăcere, nemișcare?

Vă mulțumesc!

Loredana Muntean

Dezleganie. Jurnal de călătorie în sunete și imagini, vol. I.

Lansare de carte la Muzeul Șării Crișurilor, Oradea

Fotografii realizate de Sebi Tonț / Defoto

Lacrima lui G:. – AudioBook

Lacrima lui G:. este o colecție de întâmplări petrecute în timpul călătoriilor din realitatea imediată, cu personaje care, trecute prin filtrul mai multor niveluri de realitate, capătă semnificații nebănuite.

Lacrima lui G:.

Pr:. A.D. a slujit în biserica lui, de hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gravril, iar eu eram fix în fața porților. La început n-a fost nimeni, dar la final s-au adunat câțiva oameni de-i numeri pe-o mână. Am avut un moment de uniune prin sunet, despre care n-am ce să vorbesc, pentru că muzica se trăiește pe viu, nu se povestește. În acel moment, în care singurul scop este de a rămâne legat de vibrație prin liniștea sunetului, am alunecat puțin pe alte tărâmuri. Îmi place să dau târcoale porților, mai ales când am cheile cu mine, prind mai ușor frânturi din lumea cealaltă. G., la final de tot, mi-a spus că sunetul i-a deconectat senzorii corpului, s-a decorporalizat și a ajuns pe un câmp verde și întins, în mijlocul căruia era o stâncă mare și pe ea era Lumina.

G. are părul alb, 77 de ani, cateva fire din barbă rămase nebărbierite și îi tremură mâinile de bătrânețe. Ochii îi avea albaștri și liniștiți. Lumina din stâncă era orbitoare și caldă. Poate că asta-i vedeam ieșind prin ochi. Îi vedeam și lacrima ce-i împăienjenea ochii. Lacrima se aduna în partea de jos a pleoapei, mușchii feței se încordau, culoarea pielii se schimba încet către roșu, și, între timp, lacrima i s-a scurs pe obraz. Ultima dată când a ucis a avut un eye contact cu victima. Călăul apăsa cu genunchiul peste gâtul victimei, alții o țineau în frânghii legată de picioare. Victima nu mai avea nicio scăpare. Victima conștientiza că se află în pragul morții. Horcăia. Călăul era imun, cu cuțitul pregătit să-i ia beregata. Asta a și făcut. În momentul împungerii, porcul s-a uitat țintă în ochii lui, iar el, călăul, a trăit sentimentul morții de parcă murea el. Ceea ce poate așa s-a și întâmplat. Ochii erau larg deschiși, întorși peste cap, căutând să înțeleagă sacrificiul; împrăștiau panică, tristețe, haos, strigăte, zbierături, durere, luminile se stingeau. De ce o ființă decide să sacrifice o altă ființă? -Îl știam de când era mic. Eu i-am dat de mâncare, apă de băut. Eu am avut grijă de el și acum l-am ucis. Ochii îi lăcrimau amandoi, pielea feței era roșie, avea pânze de venișoare roșii în ochi, părul alb și vocea îi tremura. Mi-a sacadat și mie respirația, mi-au trecut furnici prin coloană și ne-am luat cu altă vorbă.

VIDEO: ”Ce-am pățit odată”, concert-spectacol marca Corbu la Reghin

Sergiu Corbu Boldor a revenit la Reghin cu cel mai nou proiect marca ”Corbu”, concertul-spectacol „Ce-am pățit odată” găzduit joi, 8 septembrie de Rock Pub Clasim. A fost cel de-al șaselea concert din cadrul turneului „Ce-am pățit odată”  care a mai cuprins orașele București, Brașov, Făgăraș, Sighișoara, Târgu Mureș și Zalău.

Sergiu Corbu Boldor – vioară, caval, voce, Alexandru Grigoriță – chitară bass, Ionuț Ciuliei – tobe și reghineanul Cristian Cioloca – chitară electrică s-au făcut ”vinovați” cu vârf și îndesat pentru o seară  plină de genuri muzicale, pe cât de diferite pe atât de expresive, de stări care mai de care mai faine și pline de bună dispoziție.

Pornind de la piese precum ”Furnica”, ”Never ending”, ”Raiu” și desigur ”Ce-am pățit odată”, Sergiu alături de colegi, au intrat într-un inedit dialog cu publicul prezent, limbajul fiind unul pe cât de diferit pe atât de comun, dacă e să ne luăm după reacție celor prezenți joi seara la Rock Pub Clasim.

„Ce-am pățit odată” este titlul unuia dintre albumele noastre, un album în care am orchestrat piesele în formula clasică de rock, tobe, bass, chitară electrică, vioară și voce. La fel și „Ce-am pățit odată”, un spectacol care îmbină experiențele noastre, aventurile noastre, trăirile noastre, bagajul pe care l-am câștigat în călătoriile noastre de până astăzi. Mă refer aici la călătoriile de redescoperiri muzicale, profesionale, și artistice. De aceea, în spectacolul nostru sunt atât de multe influențe, de la jazz la rock, la blues, drum’n’bass, punk, hardcore sau la muzică ambientală. Toate astea se regăsesc în spectacolul ”Ce-am pățit odată”, ne-a declarat Sergiu Corbu Boldor la finalul concertului.

Curiozitatea m-a făcut să-l întreb pe Sergiu anumite aspect legate de proiectul Corbu, unul cu multe fațete cauzate de multitudinea genurilor muzicale abordate.

„Niciodată nu am părăsit vreun gen pentru altul, dacă e să facem o comparație între  ”Ce-am pățit odată” și  alte concerte din proiectul Corbu care sunt complet diferite. Fiecare om, fiecare persoană din lumea asta nu e doar într-un singur fel. Nu cred în persoana care spune că ascultă doar un gen muzical. Ascultăm mai multe genuri de muzică în funcție de stările noastre, de chef, de bună dispoziție, de anturaj, de context. De aceea, spectacolul „Ce-am pățit odată” conține așa de multe variațiuni, la fel ca  toată muzica Corbul de altfel. Practic, noi nu părăsim un gen muzical, ci doar ne plimbăm cu unul dintre ele la care vine rândul. Acest lucru îți conferă o libertate fantastică. Mi-am imaginat cum ar fi să cânt doar spectacolul ăsta, și cred că m-aș plictisi foarte tare. Nici chiar acesta nu e întotdeauna la fel, suntem în a 6-a zi de turneu și fiecare concert a fost diferit. Fiecare mai are ceva adăugat sau ceva schimbat, o schemă, o vorbă, un gând, fapt pentru care fiecare reprezentație e unică în felul ei”, a precizat Sergiu Corbu Boldor.

Concertul de la Reghin a fost penultimul din cadrul turneului ”Ce-am pățit odată” ultimul fiind cel programat sâmbătă, 10 septembrie la Zalău. A fost totul ok, l-am întrebat pe Sergiu?

„Suntem foarte bine în grafic, din momentul în care ne-am planificat să ne simțim bine, și ne simțim bine de la început și până la final de numa. Cu organizarea, iarăși suntem în grafic pentru că am făcut-o să ne simțim bine, în sensul că ne-am dus acolo unde ne simțim bine, unde  ne trezim că ne simțim bine. Ne montăm scenele cum știm noi, de aceea mergem cu toată scena noastră, cu luminile noastre, cu fumul nostru, cu boxele noastre, cu cablurile  noastre. E mai mult de muncă, tu ești cel care le montează pentru că sunt ale tale, dar în același timp e relaxant și te face să fi în grafic cu tot și cu toate”, ne-a declarat Sergiu.

Prezentul a sunat minunat, să vedem cum stăm cu viitorul, în ce-l privește pe Sergiu, La ce să ne așteptăm pentru perioada următoare din partea lui.

„Sunt mai multe idei în mintea mea. Este un album la care aproape am finalizat înregistrările, un album compus în perioada pandemiei aflat în curs de finalizare. Pe lângă concerte, turnee și alte spectacole, unul dintre marile planuri care le avem este să ne întâlnim într-o tabără de creație în care să scotocim după idei comune pe care să le orchestrăm împreună și să facem un album cu tematica respectivă. Ne întâlnim și-l compunem, nu un album compus dinainte de cineva iar trupa învață. Vrem să facem din start un produs al acestor oameni. Nu este ceva original, au mai făcut și alții astfel de proiecte. ”Cantafabule” de la Phoenix s-a născut în urma unei astfel de idei. Chiar și spectacolul ”Ce-am pățit odată” e făcut oarecum la fel, ne-am întâlnit o săptămână, am stat între patru pereți într-un studio, undeva în natură și am conceput acest spectacol. Îți dai seama cum ar suna toată muzica în lume dacă trupele ar face acest lucru mai des, inclusiv noi și toți ceilalți?”, a conchis Sergiu.

Pentru cei prezenți, frumoasa surpriză a fost să-l vadă pe Cristi Cioloca prestând live alături de o trupă, aici i-am inclus și pe părinți, care au asistat la concertul de joi seara.

Dacă am schimbat câteva vorbe cu Sergiu, era firesc ca și Cristi, reghinean, om de-al casei cum se zice, să ne împărtășească câteva din gândurile sale. Primul subiect abordat a fost chiar prezența în cadrul proiectului Corbu.

„Eram într-un moment în care căutam să cânt, căutam să mă exprim. Inițial am început mai prost chestia asta, dar cu toate astea, fără să-mi dau seama, avem niște așteptări. Mă așteptam să apară trupa în loc să o caut eu. Și la prima căutare pe care am făcut-o, au apărut cei din proiectul Corbu. Din acel moment  simt că mă redescopăr cu fiecare repetiție, cu fiecare ocazie, simt cum mă  transform în fața propriilor mei ochi și cum pot să rezonez cu niște oameni după 3 luni ca și după o viață, ba chiar mai bine. Corbu este primul meu proiect muzical mai mare. La început să fiu sincer, existau niște așteptări, să fi profi, să ai toate temele făcute, fapt ce generează automat niște mici anxietăți. Prin urmare, eram puțin anxios când m-am întâlnit cu băieții,  dar la foarte scurt timp am scăpat de toate astea și mă simt acum ca și cum aș fi într-o piscină imensă cu apa, exact cum îmi place mie”, ne-a declarat Cristi Cioloca.

Concert acasă la Reghin în fața părinților

„Sincer, am avut niște emoții, dar pe care am încercat să le gestionez până la concert. De regulă, pentru noi timpul înainte de concert și imediat după este sacru, adică noi nu prea interacționăm cu oamenii din motivul ăsta. Ultimele 5 minute înainte să intrăm pentru noi sunt sfinte. Atunci ne curățăm și ne pregătim să dăruim. Faptul că că au venit părinții mei la concert, a fost ceva super. M-am ocupat de asta și nu am avut  nicio problemă”, a precizat Cristi.

Ce urmează pentru Cristi Cioloca? În ce postură se vede el în perioada următoare?

„Cântând în primul rând, atât solo, cât și într-o trupă. Inițial am început cu proiecte solo, multe din ele le-am lăsat în stadii incipiente. La început eram un pic împotriva cântatului într-o trupă, eram extrem de non-conformist să zic așa, dar experiența cu proiectul Corbu mi-a dat de înțeles că e mult mai mult decât îți poți imagina tu singur acasă, într-un scaun, repetând și ascultănd”, a spus Cristi Cioloca.

Interviu realizat de Alin ZAHARIE pentru Zi de Zi.

Non-concertul Teama de sinceritate

Non-concertul Teama de sinceritate – o declarație de independență a sufletului. Sau despre sinceritatea muzicii create de CORBU

YOUR SHOPPING CART

title_goes_here

Unknown
-- / --