Scrierea lui CORBU, un jurnal care are un rol foarte important în parcursul nostru intelectual. De ce spun că este important? Încă din titlu ne dăm seama, de la Dezleganie, sau cel puțin eu îmi dau seama, în critica mea, ce a reprezentat pentru mine Dezlegania. E tocmai ruperea sau ieșirea din această lume și intrarea într-o altă lume, lumea lui Corbu, evident. Dar interesant este cum este lumea lui CORBU și cu ce ne ajută pe noi în parcursul nostru intelectual? În scrierea sa Corbu a pomenit de trei coloane și eu am făcut foarte multe paralele la coloanele lui. În primul rând faptul că mi s-a semănat foarte mult imaginea cu scrierea lui Elif Shafak, ucenicul arhitectului, care spune că în viață avem tendința de a deveni maeștri: maestrul propriu-zis, cel care ne învață; în orice domeniu ne aflăm fie juridic, fie teologic, fie medical, efectiv în orice domeniu avem câte un maestru.

Al doilea maestru sunt călătoriile, călătoriile sunt cele care ne învață; și dacă mergem de aici până la magazin putem să învățăm ceva, poate ne răsare un om în cale și vedem ceva interesant la el sau poate vedem o acțiune pe care a făcut-o interesantă.

Al treilea maestru suntem chiar noi înșine și greșelile noastre, cuvintele noastre pe care le spunem, care ne ridică și cuvintele care ne coboară. Eu am asemănat Dezlegania cu maestrul călătoriei, o călătorie care nu este a mea, dar care, totuși, la nivel intelectual și spiritual poate să devină a mea.

A doua asemănare, alte trei coloane, dar din punct de vedere omiletic. În învățătura apuseană o omilie trebuie să aibă trei puncte principale și anume: Placeat, Moveat și Doceat, adică a Plăcea, a Mișca și a Învăța. Cred că Dezleganie cuprinde toate cele trei repere în cel mai profund mod posibil. Și aș vrea să despic puțin firul și să le iau pe rând. O dată Placeat; în mod evident atenția noastră fuge la imaginile frumoase și la ceea ce vrea să transpună în imagini, ceea ce poate fi și o piedică, deci ai lansat (către autor) o provocare cu scrierea asta pentru că îți fuge concentrarea către imagine și uiți textul și, de obicei, oamenii, când văd foarte multe poze, se uită la poze și citesc printre rânduri ceea ce scrie, cel puțin asta a fost prima mea reacție în momentul în care am văzut jurnalul. Bineînțeles, capitolul Placeat, plăcerea în ceea ce vezi este foarte discutabilă, adică unora poate să le placă mult mai mult imaginile pe care le văd, altora poate să le dea impresia că o parte sunt macabre. Altele sunt mai ciudate, altele sunt mai interesante. Oricum, informația din spatele lor, pe care o oferă și, în mod evident, gândul pe care l-a transmis autorul prin imagini este mult mai profund. Apoi avem mișcarea; când mă refer la mișcare mă refer la acea mișcare care trebuie să te atingă, care trebuie să schimbe ceva în tine; și aici depinde foarte mult de nota în care citește cititorul scrierea respectivă. Momentul în care te mișcă o scriere este momentul în care o citești fără a avea prejudecăți. În mod cert, dacă te apuci cu o critică literară desăvârșită te poți pierde și poți spune: puteam să fac o formulare mai frumoasă, deși formularea intenționat este făcută într-un anumit mod care să te și prindă, asta este ceea ce am simțit eu. Bineînțeles, fiecare dintre voi poate simți orice altceva, iar la nivel de învățare aș sublinia capitolul X care cred că e un început, de fapt, al învățăturii pe care cartea o dă, deși învățătura este clar din ziua I – și din ziua I începe autorul profunzimile –, dar în capitolul X prima remarcă este cea care deschide acest drum spre Dezleganie și spre schimbarea noastră, care spune în felul următor: „omul nu este om, omul devine om în momentul în care muncește, în momentul în care se străduiește, în momentul în care începe să mergă pe un drum”.

Zic corect? (către autor)

Autorul: Cuvânt cu cuvânt.

Din punctul meu de vedere asta este o poartă și o notă din care ar trebui începută lecturarea Dezleganiei. E mai mult un studiu profund intelectual și spiritual decât o lecturare simplă. Inițial, când am văzut grosimea cărții și imaginile frumoase, am zis că este o carte care se citește pe comodă, în fotoliu cu o cafea sau cu un ceai. În mod cert nu este așa. Cred că este o carte care te face să te gândești că la fiecare pagină ar trebui să te oprești și să reflectezi, să meditezi; până la urmă cred că și asta este ideea. Și, însoțită de imagini, reflecția care ar trebui să o faci în momentul citirii ei.

Acum, din punct de vedere teologic, pentru că ai specificat că am făcut teologia (către moderator) aș începe prin a spune, inclusiv cu începutul muzical care mie mi-a dat o stare extraordinară de liniște, că teologic atinge puncte esențiale pe care orice practicant al unei religii ar trebui să le aibă în vedere. Sigur că nu vreau să dau din casă, dar concertul, astăzi, nu este unul întreg, concertul are și o parte luată din canonul sfântului Andrei Creteanu și cred că e partea aceea cu: suflete al meu, pentru ce dormi? Sfârșitul se apropie.

Autorul: Roman Melodul.

Dar și în cartea lui Andrei Creteanu apare partea respectivă. Iar în Dezleganie sunt foarte multe elemente care cuprind teologia adâncă. Din primele pagini o să observăm… și momentul în care ai dăruit chitara respectivă, momentul în care ți-a fost dată și încercarea de a sublinia mesajul că nu lucrurile materiale sunt cele mai importante în viața noastră și că acestea sunt lucruri care într-adevăr ne dezbină. De exemplu, ținerea unui bun foarte aproape și numai faptul că-i al tău și pentru tine și să nu-l dai mai departe. Asta ai exemplificat în carte, însă, mai mult decât atât, de fapt, toată cartea reprezintă o ieșire din sine și o încercare de a sublinia și nu chiar o încercare, este chiar o subliniere propriu-zisă a faptului că lumea spirituală, lumea de dincolo este cea pe care noi trebuie să punem accentul. Cum ziceai și în cântare: Ce-ți mai face sufletul?, este o întrebare extraordinar de bună pe care nu știu câți dintre noi, într-un mod real, ne-o punem. Adică cum avem noi grijă de sufletul nostru, prin ce mijloace avem noi grijă de sufletul nostru? Și Sergiu, în scrierea lui, și-a exprimat parcursul prin care caută să aibă grijă de sufletul său și modul prin care o face și cred că ne învață și pe noi modalități de a vedea această lume nevăzută. De fapt, această lume nematerială și de a învăța ceva din călătoria pe care Sergiu a avut-o.

Ca să concluzionez, eu îmi plănuiam să fac mult mai multe observații, să intru în scriere în modul în care e tratat epic textul, să oglindesc oarecum mersul sferic al scrierii, mă gândesc acum să nu povestesc foarte mult din carte, dar aș încheia prin a preciza că, pentru mine, în mod real, este o operă care merită nu citită, ci studiată, aprofundată, subliniată și meditată și nu o dată, la a doua citire întreg textul va avea un alt fel de înțeles, la a treia citire probabil că un altul, îmbogățit.

Alex Bakri

Vreau, înainte de toate, să vă relatez că acum vreo 7-8 decenii, poate și mai mult, într-o pușcărie comunistă, într-una mai mică, erau mult mai multe mai mari, din păcate unele uși sunt deschise încă, a fost strivit sufletește monseniorul Ghika. Unora sigur nu vă spune nimic acest nume dar veți căuta de azi înainte și veți vedea cine a fost. Un serafic. A primit încuvințarea de la Papa de la Roma să oficializeze și în catolicism și în ortodoxie. Era un sfânt. Era o plutire de om. Și tovarășii l-au închis. Dar au vrut să se folosească de prezența sfinției sale și când se construiau primele lucruri mari în România socialistă l-au așezat într-o mașină cu geamuri bine spălate și au spus: vă ducem să vedeți ce a realizat și ce realizează poporul nostru sub competenta, era să spun altfel, conducere a organelor noastre. E vorba de organele de partid și de stat. Și l-au plimbat prin București. Uitați, aici se înalță palatul cutare. Uitați, aici e casa scânteii, o țâșnire a betonului. Uitați-vă ce face acest popor, această minune, minune, minune. Cum stătea liniștit, nu știau ei să interpreteze starea lui. În sfârșit, fac ei turul Bucureștiului și au zis: gata, i-am rupt. I-a adunat pe toți deținuții și l-au dus pe monseniorul în fața lor să pună ștampila, cu ghilimelele de rigoare, pe minunea roșie construită de poporul român. Și au început. A fost cu noi monsenior, a văzut, după ce au vorbit, așa cum m-ați lăsat pe mine să vă spun ceva, zice: și acum, să vă spună și sfinția sa ce lucruri mărețe a văzut. Tace monseniorul, tace, ceilalți gesticulau, haide, se așteptau la o explozie de de… la care el spune… se adresa deținuților pe care-i scoseseră acolo: Dragilor, așa de frumos au înflorit salcâmii… Atât.

Doi. Fănuș Neagu, unul dintre marii stiliști ai literaturii lumii, greu de tradus, ca și Eminescu, asemenei altora, sunt scriitori greu de tradus. N-am timp să vă spun de ce. Are o carte cu un titlu extraordinar: „Frumoșii nebuni ai marilor orașe”. Un fel de Craii de Curtea Nouă, de data aceasta ai lui Caragiale. Eu sunt aici ca să întâlnesc niște nebuni și ca să urc puțin, milimetric, cât îmi permite stăpânul cerului, să fiu un strop mai luminat și mai bun. Sigur, mă va ajuta, ca să se răzbune pe mine, fostul meu elev, care a primit nota 1 și care mă va teroriza cât stau aici, cu lucrurile lui extraordine.

Sergiu, doar ce-am văzut aici și ce am auzit aici și cum te-am văzut că te bați cu viermii ăștia de aici dinăuntru, din fiarele astea, îmi ajunge ca să știu că ești nebun. Un frumos nebun al nostru. Cât despre cartea aceasta, dar poate că ar trebui să vă mai spun două lucruri: în două ore termin, fiți liniștiți. În perioada aceasta, de câțiva ani, se conturează în lume a cincea stare de agregare a materiei și acea stare de agregare, după cele trei pe care le-ați învățat toți în școlile unde ați fost … fii atent, că spun imediat… știam: solidă, gazoasă și lichidă. Hopa, apoi ne-am mai deșteptat noi cunoștințele și am mai zis una: starea de plasmă, cum e flacăra, aia este o stare de agregare a materiei. Iar acum se conturează în lume informația ontologică. Unde fotonul, impulsul în viu etc. etc. stabilesc cântecul ascuns, lumea de nepătruns legică, deterministă și fulminantă a materiei, a lumii. Acum se face o carte undeva în lumea aceasta, unde cineva crede că un cuvânt, cuvântul în general poate fi și el un foton, un impuls în viu, un atom etc. și de aici va realiza o carte, vom vedea ce și cum.

Încă un lucru vă mai spun și după aceea trec la celelalte. De vreo sută de ani s-a statuat în lume liniile lei, unii dintre voi sigur știți mai multe decât mine, sunt niște linii energetice care leagă obiective de interes spiritual de pe tot planetul. Așadar, o mănăstire din Maramureș poate avea linie energetică lei cu un templu din Japonia, Japonia care așa îmi e de dragă. Paranteză că am ajuns la Japonia. Modelul acesta de fotografie și text a apărut în Japonia acum 3-5000 de ani. Ei cultivă de la Basho încoace, dar și înainte, haiku-ul. O poezioară de 3 versuri. Primul vers – 5 silabe, al doilea - 7, al 3-lea 5 silabe. Așază-te tu, creatorule, și în 17 silabe să spui tu ceva. De aceea, cine creează 10 haiku-uri reușite, după toate regulile, se numește haiging. Iar lucrarea cu text, care ar tălmăci, ar interpreta, ar săruta, cu ghilimelele de rigoare, o imagine și invers, se numește haigan. Iată niște linii lei cum leagă această carte minunată a lui Sergiu cu o creație japoneză. Doamne, ce dragă îmi e spiritualitatea lor! Punct. Și mai departe.

Ce să vă spun eu cine este Sergiu. Luați cartea și scrie acolo, în penultima foaie, cine este. Și citiți.

Corbu ăsta este un corb alb; știți că-n lume sunt multe feluri de corbi, unii negri… să-i salutăm, să-i repectăm, unii sunt roșii, unii sunt galbeni, de toate culorile. Să vedeți omul acesta ce cuvinte frumoase are, și mi-am notat aici câteva lucruri frumoase, cum face el triunghi între artă, viață și credință, parcă n-ar fi TOT viață și credință. Și am multe aici, pe unde a fost, îi spun că, pe sub coloană, toată creația, cel puțin cea de la Tg. Jiu a lui Brâncuși, este subsumată cuvântului recunoștință. E improprie Coloana infinitului, nici vorbă, el a numit-o Coloana Recunoștinței Fără Sfârșit. El a făcut linia aia unde sunt minunile alea. Extraordinar, pe sub acest grup monumental trece un fluid energetic, un curent cvasielectric de o forță extraordinară. Și, rețineți, coloana lui este antenă planetară pentru legăturile spirituale cu universul. Acest Brâncuși, ce să vă spun, cum a făcut vioara aceea, că s-a dus pe jos la Paris… toți le știți.

Vă reamintesc un singur lucru pe care-l spunea el. Stați liniștiți. Mai am.

Spunea așa: să creezi ca un Dumnezeu, să comanzi ca un rege, să muncești ca un sclav. Nu una, nu două separate, toate trei, numai așa merg, împreună. Când o să ne întâlnim, dacă o să ne mai întâlnim vreodată, o să intru puțin în interpretarea acestei cruci de suferință.

Oameni buni, până mâine am citit cartea lui Sergiu, decât să-mi dai și tu 1 mai bine mă apuc și o gat, este minunată, are acolo, cum vorbeau prietenii mei, are durerea aia extraordinară. Știți ce, nu bucuria, nu fericirea sunt frumoase, ci durerea. He he, ce ziceți voi, mai ales tinerii, acesta cu părul alb, auzi, durerea să fie frumoasă. Copiii mei dragi, știți de ce este frumoasă? Pentru că numai ea zidește, numai ea cioplește, numai ea arde, numai ea formează. Haideți să ne formăm cu toții cât mai avem astfel de nebuni pe lângă noi. El, Sergiu, va mai trăi zeci de ani de acum înainte. Să-ți ajute Dumnezeu să-i încânți pe toți așa cum, mai vezi ce faci cu fiarele astea (arată înspre stative, cabluri), ca să ajungă la suflet cuvântul. Eu când stau acolo vreau să aud cuvântul, că fiarele au poezia lor, au melodia lor. Și termin: cu câteva zeci de ani în urmă, un deținut, numit monseniorul Ghika, a fost dus în fața deținuților ca să pună ștampila pe ceea ce se înălța din cărămidă, din beton, din fier, din lacrimi, din sânge ale poporului român și el a spus așa: Doamne, ce frumos au înflorit salcâmii!

Ion Pițoiu, Zalău, Biblioteca Județeană, 26 aprilie 2023

Prezentul jurnal descrie cel de-al treilea turneu anual dedicat marelui spirit brâncușian, iar pentru cine a avut norocul să vadă și să audă unul dintre concerte, lucrarea de față este un dar, fiindcă poți găsi aici o cheie pentru a fi cu o ușă mai aproape de povestea din spatele proiectului. Dar pentru a pătrunde cu adevărat tainele Dezleganiei, nu sunt suficiente cuvintele, e nevoie și de alte instrumente despre care poți afla citind printre rânduri.

Volumul cuprinde două părți intitulate Jachin și Boaz, precum cei doi piloni de bronz aflați la intrarea în templul lui Solomon, din Ierusalim. Jachin (în ebraică „cel care stabilește”) este numele primului capitol din jurnal și conține cele mai multe indicii de interpretare a instalației sonore. Abundă în elemente de spiritualitate și numerologie. Boaz semnifică „putere” și denumește capitolul dedicat călătoriei în Republica Moldova. Aici vedem cum se aplică instrumentele de filtrare a realității definite la început, la contextul actual, reușind, printre altele, o paralelă între atitudinea spectatorului moldovean și a celui român care, în cele din urmă, poate reprezenta o comparație între cele două culturi.

Oricât de mult ai dori să eviți discuțiile despre numerologie, pentru a rămâne cât mai mult în zona de științific, rațional, dacă faci asta ai ratat esența lucrării, tăind orice formă de comunicare reală cu artistul care urmează propria sa logică pe drumul muzei. Pentru CORBU numerele sunt catalizatoare, ele creează scânteia de fiecare dată când motivația pare să scadă, sau mențin flacăra: „Au fost mulți de 23. Stăm liniștiți.”

Din punct de vedere numerologic, cele trei turnee au evoluat în următorul fel: în primul an a planat Starea 23, în următorul numărul trei, ce reprezintă cei trei stâlpi de lumină pe care se sprijină ritualul Dezleganiei - forța, frumusețea și iubirea - iar în acesta din urmă cei trei stâlpi s-au transformat în două coloane hierogamice – cosmosul liniștii și haosul sunetului.

Dualitatea este reprezentată simbolic, pe scenă, prin numărul de lumini folosit. Două lumini, precum cele două garoafe primite la primul concert – „2, ca la morți, pentru că altfel, cum ai putea să reînvii la o nouă viață dacă nu mori?” Dar opusele se atrag: „La anul 0 se unește alfa cu omega”; „am oprit la o pauză undeva în munți, lângă o bornă: km 0”. Să ajungi la zero implică să reduci la stare. Or accesarea unei stări intermediate de un produs artistic ne vorbește despre un triumf asupra cotidianului și, deci, despre un oarecare succes al creatorului de artă. Mă refer aici la cea mai pură dimensiune a cuvântului „succes”, care poate să nu aibă nicio legătură cu beneficiile materiale sau celebritatea superficială. Succesul pur este acela când vezi că lucrarea ta a creat stare în altcineva. Este și unul dintre factorii determinanți care îl motivează pe artist și permit ca proiectul să existe în continuare.

Când scriam la teza mea de doctorat dedicată jurnalului de călătorie ca mijloc de reflecție antropologică, m-am străduit atât de mult să dovedesc cât de pertinent este acest gen de literatură pentru a fi asumat de știință ca o cale spre înțelegerea diferitelor culturi, fie altele, fie propria cultură. Am încercat să interpretez numeroasele perspective, să mă agăț de toate instrumentele specifice unei cercetări științifice. Și te trezești cu un jurnal ca Dezleganie, despre care știi că este un jurnal de călătorie, dar o călătorie altfel, spre tainele unui act artistic, iar partea asta de spirit este atât de evidentă, încât nu poți să urmărești strict traseul mundan al turneului. Ce faci atunci? Ce transmite concret acest jurnal despre cultura poporului nostru? După tot Ritualul, numerologia, Marele Arhitect, Zakirul și altele, convingeri care nu sunt specifice poporului român ori moldovean și nu poți generaliza. Dar iată că spune enorm despre cultura actuală, individualitate, credințe personalizate pe modelul sufletului nostru și mai ales despre viața artistului care se confruntă cu tot felul de situații, punând accentul pe frământările lăuntrice care permit, până la urmă, creația.

Partea a doua a Dezleganiei, bucata de turneu din Republica Moldova a picat mănușă pretinsului cercetător și l-a adus puțin în zona de confort. Deși, la granița noastră, spiritele sunt cum nu se poate mai diferite. Este surprins la concertul din Cahul de prezența atât de multor artiști care să-și dorească să vadă performanța unui alt artist: „În România unde vedem atâția artiști care să participe la evenimentul unui alt artist din altă țară?” Această prezență se ciocnește de cea a tinerilor soldați, în uniforme militare. Cele două realități, arta și războiul, au coexistat pe durata concertului, ca și când o parte din tine vrea să se lase purtat în sferele cele mai înalte și este coborât imediat la realitatea unui context politic care se opune artei. Sufletul soldatului caută împăcare, dar uniforma lui amintește de opusul ei. În timpul vizitei sale, este invitat să țină câteva ateliere de improvizație muzicală la școli de artă. Fascinat de interesul elevilor, dar și de al profesorilor, de deschiderea lor spre nou, aceste „laboratoare ale sunetului” îi oferă entuziasmul și încrederea de care are nevoie din când în când ca să îl propulseze mai departe în misiunea sa. Forța lui Boaz stă în poveștile depănate despre oamenii întâlniți pe drum, despre întâmplări, coincidențe, paralele între cultura românească și cea moldovenească, intertextualitate etc. Boaz este simbolul motivației de a continua: „Unii nici nu conștientizează, dar pentru stările din care îi iei și pentru stările în care ajung, merită din plin să mă duc până la capătul lumii și să fac Ritualul – Dezleganie.”

Închei dându-mi seama că nu m-am referit deloc la fotografiile care se împletesc cu textul. Ele sunt creatoare de stare și completează perfect jurnalul, dar ar putea oricând să stea pe simeze. Recunosc că mi-ar fi greu să-mi mai închipui un jurnal al lui Sergiu fără aceste mici recompense vizuale, deși el este un „sculptor al sunetului”. Chiar dacă scurt ca întindere, jurnalul permite căi complexe de abordare, pe mai multe niveluri, ale textului dispus în straturi fine, care se pot întrerupe la orice treaptă de dezvoltare spirituală de care dispune cititorul.