Totul a început perfect! Sergiu și Luiza sunt, în primul rând, extrem de aproape de sufletul meu și, în al doilea rând, o provocare continuă. O provocare de când Sergiu mi-a fost student. O provocare de când a trebuit să vorbesc despre versurile lui (şi nu numai), deși nu aș spune că mă pricep, unde sper că m-am descurcat decent. O provocare și acum, când iată că trebuie să vorbesc despre altă carte decât cea pentru a cărei lansare am venit aici, și anume volumul I din „Dezleganie. Jurnal de călătorie în sunete și imagini”.

Sigur că am analizat-o cu creierul meu de cercetător în domeniul muzicii și pedagogiei, așadar am căutat în primul rând niște repere științifice. Deşi nu cred că vă interesează pe dumneavoastră în mod deosebit, ţin să vă spun că, atunci când publicăm un conținut științific, noi scriem la începutul acestuia un Abstract şi câteva Cuvinte cheie. La o primă lectură, mi-a fost foarte greu să identific astfel de elemente și am constatat că degeaba vreau să pătrund această carte cu creierul pentru că ea se adresează sufletului. Vorbește mai mult despre emoție decât despre un conținut riguros, foarte clar prezentat.

Pot să spun că această carte m-a plimbat de la Ana la Caiafa, [ca să păstrez și această zonă] şi a trântit cu mine de pământ şi de toți pereții. Abia m-am adunat. M-a plimbat de jos, unde căzusem, până la cer și înapoi, și iar la cer, și iar înapoi, și tot așa... Între timp, am mirosit cu plăcere păpădiile din mâna fetiței de la pagina 32 și după aceea am constatat că puterea de a reconfigura planurile acestui traseu se află la mine. M-am suit pe bicicleta pe care a reparat-o un domn la pagina 30 și am început să mă plimb cu ea pe albastrul cerului. Da, a fost o plimbare foarte frumoasă până când... Ştiți ce am pățit? M-am poticnit de o piatră. [M-am tot gândit dacă să folosesc cuvântul „a mă poticni” sau „a mă împiedica” pentru că, acum câteva săptămâni, spusesem unei persoane de aproximativ 30 de ani cuvântul „poticnit” și m-a întrebat: „Ce ai făcut? Ce înseamnă asta?”... Trecem peste detaliile acestea.]

Cu certitudine, piatra este un motiv interesant pentru că prin metafora acesteia am simțit legătura autorului cu Brâncuși pe tot parcursul volumului. Mi-a plăcut ce a spus Sergiu la un moment dat: „și s-a născut din tăcerea unei pietre pe care am contemplat-o atât de mult timp încât a început să emită sunete. Un sunet necunoscut, interiorizat, profund, cu nuanțe de bocet, de zgomot, de revoltă, de bucurie pură. Acest sunet necunoscut ne-a trecut simultan prin toate stările imaginate și neimaginate.” Sigur că nu voi insista foarte mult pe această metaforă a pietrei care poate să fie piatră de temelie, piatră de încercare, piatra din capul unghiului și așa mai departe, ci aș spune că, pentru mine, acest volum a fost o invitație, o călătorie în interiorul propriei ființe. Toată cartea [te] întreabă, la fiecare pas: „Hei, sufletul tău ce mai face?”

Haideţi să închidem ochii cu toţii!

[Citesc]: „Imaginează-ți să fii legat la ochi și în momentul în care ți se redă provizoriu privirea să vezi o oglindă și reflexia din ea. Te uiți fix la ea, la reflexie, și o analizezi în cele mai mici detalii și îți dai seama că acea reflexie nu ești tu, chiar dacă imaginea ei e perfect, absolut identică cu tine. Reflexia este punctul zero, locul din care ar putea deveni ori omul vechi, ori omul nou, depinde de alegeri. Instrucțiunile, pe cât sunt de simple, pe atât sunt de greu de respectat. Aducerea aminte, asta e sinteza regulilor. Aducere aminte că există un ritual al preoților sunetului…”

Deschideți ochii!

Ultima frază n-am s-o citesc. Vă invit să o găsiți dumneavoastră când veți ține cartea în mână și-i veți sorbi cuvintele.

Oricum, sunt convinsă că ați sesizat în lectura mea chintesența cărții.

Iar dacă ar fi să revin la ideea de la început și să fixez trei, patru cuvinte cheie, în armonie cu setările creierului meu, mă credeți că acestea ar fi: emoție, non culoare, tăcere, nemișcare?

Vă mulțumesc!

Loredana Muntean

Dezleganie. Jurnal de călătorie în sunete și imagini, vol. I.

Lansare de carte la Muzeul Șării Crișurilor, Oradea

Fotografii realizate de Sebi Tonț / Defoto

Dezlegania este un echilibru între lumi care lucrează cu sufletul. Corbu se apropie de lumină, ancorat încă în trup, dar cu sufletul înălţat într-un ritual magic care îi arată calea, îi arată cine este de fapt. Călătoria lui este o succesiune de stări neliniştite dar care toate duc spre acea trecere către vis, către sunet, către autenticitatea trăirii.

Deva – Târgu Jiu – Bucureşti – Urlaţi – Braşov – Bistriţa – Zalău – Ortelec – Cluj-Napoca – Cahul – Ungheni – Hida

În carte aceste opriri ale Dezleganiei sunt văzute ca paşi de încercare, cu interacţiuni noi, cu provocări şi experienţe neaşteptate. „Brâncuși sculpta piatră. Eu sculptez sunetul”, spune Corbu. Şi sunetul se înalţă spiralat ca o coloană a infinitului, străpungând cerul, trecând dicolo, până la pasăre, până la sărut. Pentru că Brâncuşi motivează şi inspiră.

Ritualul din Dezleganie trece prin forță, înţelepciune și iubire spre pendularea dintre zgomot şi linişte, dintre întuneric şi lumină, dintre viaţă şi moarte. Poţi să iei parte, să apuci calea alături de el, doar păstrând curăţenia sufletului. Numai aşa poţi să te deschizi, să te înalţi în lumină, să treci şi tu dincolo. El poartă crucea în suflet iar călătoria lui e un joc de lumini şi umbre, de unghiuri, de perspective. Ochiul lui percepe altfel, le vede dincolo de văzut şi le transpune în sunete, în vibraţii, în armonii. Orice întâlnire cu el comprimă timpul, transformându-l într-o zbatere de aripă.

Kilometrul zero e ancorat în interior. E punctul de plecare. Dacă artistul e bine, te poate lua alături, în siguranţă, pe drumul care uneşte. Fiecare interacţiune e inedită. De la inocenţa copilului deschis spre improvizaţie, la bucuria unei clipe de linişte în muzică a soldatului. „Taina nu se poate descrie”, spune Corbu. E simplu: trebuie să ajungi la ea, să fie experienţa ta, pentru că orice cuvânt e sărac, e doar o parte, e doar puţin. Trebuie să fii de faţă la comunicarea cu Divinitatea prin artă, într-un „spectacol sonor iniţiatic”. Atât. Ca parte dintr-un acvariu de suflete. Chiar şi acum!

Scrierea lui CORBU, un jurnal care are un rol foarte important în parcursul nostru intelectual. De ce spun că este important? Încă din titlu ne dăm seama, de la Dezleganie, sau cel puțin eu îmi dau seama, în critica mea, ce a reprezentat pentru mine Dezlegania. E tocmai ruperea sau ieșirea din această lume și intrarea într-o altă lume, lumea lui Corbu, evident. Dar interesant este cum este lumea lui CORBU și cu ce ne ajută pe noi în parcursul nostru intelectual? În scrierea sa Corbu a pomenit de trei coloane și eu am făcut foarte multe paralele la coloanele lui. În primul rând faptul că mi s-a semănat foarte mult imaginea cu scrierea lui Elif Shafak, ucenicul arhitectului, care spune că în viață avem tendința de a deveni maeștri: maestrul propriu-zis, cel care ne învață; în orice domeniu ne aflăm fie juridic, fie teologic, fie medical, efectiv în orice domeniu avem câte un maestru.

Al doilea maestru sunt călătoriile, călătoriile sunt cele care ne învață; și dacă mergem de aici până la magazin putem să învățăm ceva, poate ne răsare un om în cale și vedem ceva interesant la el sau poate vedem o acțiune pe care a făcut-o interesantă.

Al treilea maestru suntem chiar noi înșine și greșelile noastre, cuvintele noastre pe care le spunem, care ne ridică și cuvintele care ne coboară. Eu am asemănat Dezlegania cu maestrul călătoriei, o călătorie care nu este a mea, dar care, totuși, la nivel intelectual și spiritual poate să devină a mea.

A doua asemănare, alte trei coloane, dar din punct de vedere omiletic. În învățătura apuseană o omilie trebuie să aibă trei puncte principale și anume: Placeat, Moveat și Doceat, adică a Plăcea, a Mișca și a Învăța. Cred că Dezleganie cuprinde toate cele trei repere în cel mai profund mod posibil. Și aș vrea să despic puțin firul și să le iau pe rând. O dată Placeat; în mod evident atenția noastră fuge la imaginile frumoase și la ceea ce vrea să transpună în imagini, ceea ce poate fi și o piedică, deci ai lansat (către autor) o provocare cu scrierea asta pentru că îți fuge concentrarea către imagine și uiți textul și, de obicei, oamenii, când văd foarte multe poze, se uită la poze și citesc printre rânduri ceea ce scrie, cel puțin asta a fost prima mea reacție în momentul în care am văzut jurnalul. Bineînțeles, capitolul Placeat, plăcerea în ceea ce vezi este foarte discutabilă, adică unora poate să le placă mult mai mult imaginile pe care le văd, altora poate să le dea impresia că o parte sunt macabre. Altele sunt mai ciudate, altele sunt mai interesante. Oricum, informația din spatele lor, pe care o oferă și, în mod evident, gândul pe care l-a transmis autorul prin imagini este mult mai profund. Apoi avem mișcarea; când mă refer la mișcare mă refer la acea mișcare care trebuie să te atingă, care trebuie să schimbe ceva în tine; și aici depinde foarte mult de nota în care citește cititorul scrierea respectivă. Momentul în care te mișcă o scriere este momentul în care o citești fără a avea prejudecăți. În mod cert, dacă te apuci cu o critică literară desăvârșită te poți pierde și poți spune: puteam să fac o formulare mai frumoasă, deși formularea intenționat este făcută într-un anumit mod care să te și prindă, asta este ceea ce am simțit eu. Bineînțeles, fiecare dintre voi poate simți orice altceva, iar la nivel de învățare aș sublinia capitolul X care cred că e un început, de fapt, al învățăturii pe care cartea o dă, deși învățătura este clar din ziua I – și din ziua I începe autorul profunzimile –, dar în capitolul X prima remarcă este cea care deschide acest drum spre Dezleganie și spre schimbarea noastră, care spune în felul următor: „omul nu este om, omul devine om în momentul în care muncește, în momentul în care se străduiește, în momentul în care începe să mergă pe un drum”.

Zic corect? (către autor)

Autorul: Cuvânt cu cuvânt.

Din punctul meu de vedere asta este o poartă și o notă din care ar trebui începută lecturarea Dezleganiei. E mai mult un studiu profund intelectual și spiritual decât o lecturare simplă. Inițial, când am văzut grosimea cărții și imaginile frumoase, am zis că este o carte care se citește pe comodă, în fotoliu cu o cafea sau cu un ceai. În mod cert nu este așa. Cred că este o carte care te face să te gândești că la fiecare pagină ar trebui să te oprești și să reflectezi, să meditezi; până la urmă cred că și asta este ideea. Și, însoțită de imagini, reflecția care ar trebui să o faci în momentul citirii ei.

Acum, din punct de vedere teologic, pentru că ai specificat că am făcut teologia (către moderator) aș începe prin a spune, inclusiv cu începutul muzical care mie mi-a dat o stare extraordinară de liniște, că teologic atinge puncte esențiale pe care orice practicant al unei religii ar trebui să le aibă în vedere. Sigur că nu vreau să dau din casă, dar concertul, astăzi, nu este unul întreg, concertul are și o parte luată din canonul sfântului Andrei Creteanu și cred că e partea aceea cu: suflete al meu, pentru ce dormi? Sfârșitul se apropie.

Autorul: Roman Melodul.

Dar și în cartea lui Andrei Creteanu apare partea respectivă. Iar în Dezleganie sunt foarte multe elemente care cuprind teologia adâncă. Din primele pagini o să observăm… și momentul în care ai dăruit chitara respectivă, momentul în care ți-a fost dată și încercarea de a sublinia mesajul că nu lucrurile materiale sunt cele mai importante în viața noastră și că acestea sunt lucruri care într-adevăr ne dezbină. De exemplu, ținerea unui bun foarte aproape și numai faptul că-i al tău și pentru tine și să nu-l dai mai departe. Asta ai exemplificat în carte, însă, mai mult decât atât, de fapt, toată cartea reprezintă o ieșire din sine și o încercare de a sublinia și nu chiar o încercare, este chiar o subliniere propriu-zisă a faptului că lumea spirituală, lumea de dincolo este cea pe care noi trebuie să punem accentul. Cum ziceai și în cântare: Ce-ți mai face sufletul?, este o întrebare extraordinar de bună pe care nu știu câți dintre noi, într-un mod real, ne-o punem. Adică cum avem noi grijă de sufletul nostru, prin ce mijloace avem noi grijă de sufletul nostru? Și Sergiu, în scrierea lui, și-a exprimat parcursul prin care caută să aibă grijă de sufletul său și modul prin care o face și cred că ne învață și pe noi modalități de a vedea această lume nevăzută. De fapt, această lume nematerială și de a învăța ceva din călătoria pe care Sergiu a avut-o.

Ca să concluzionez, eu îmi plănuiam să fac mult mai multe observații, să intru în scriere în modul în care e tratat epic textul, să oglindesc oarecum mersul sferic al scrierii, mă gândesc acum să nu povestesc foarte mult din carte, dar aș încheia prin a preciza că, pentru mine, în mod real, este o operă care merită nu citită, ci studiată, aprofundată, subliniată și meditată și nu o dată, la a doua citire întreg textul va avea un alt fel de înțeles, la a treia citire probabil că un altul, îmbogățit.

Alex Bakri

Corbu și Dezlegania. Nu cred că putea exista o potrivire mai plină de sens. Corbii sunt un simbol al morții și al procesului de transformare de la lumea fizică la cea spirituală. Cu toate acestea, în limbajul spiritual, moartea nu înseamnă actul fizic al morții, ci schimbarea, tranziția, transformarea… noi începuturi.

Simt și știu că nu este întâmplătoare întâlnirea mea cu Corbu. Nimic nu este întamplător. Și ca să nu alunec în truisme, am să spun că întâlnim oameni vii prin cele mai minunate coincidențe. Le putem spune coincidențe sau sincronicități. Atragem ceea ce gândim, iar Corbu are răbdarea observației. De aici și ghidajul dat de sincronicitate pe care Corbu îl recunoaște și îl folosește în călătoria lui printre oameni. De acum încolo voi dori să mă refer la Corb și prin simbolistica lui mitologică. Am să spun Corbu când vorbesc despre artist și Corbul când vorbesc despre pasărea mitică. Corbul se află la marginea dintre viață și moarte, comunicatorul dintre lumi. Le vizitează pe ambele sau pe toate… dacă sunt nenumărate. Toate morțile, toate viețile cunoscând toate punțile ce se leagă între ele. Cel ce intuiește conexiunea Spiritului cu Carnea, sensul venirii și al plecării. Cum altfel, viu fiind, Corbul, va putea tranzita lumile în ambele sensuri? Dezlegania este mesajul artistului Corbu de reînviere pentru lume. Pentru omul modern aflat pe calea uitării, în goana acestuia doar după hrana trupului sau satisfacerea diverselor interese meschine, Corbu vine să scoată sufletul din amnezie. Din amnezie, da, deoarece omul de carne întotdeauna va fi îngropat cu cerul în el, pentru a putea renaște în spirit. Artistul folosește toate instrumentele muzicale care îi stau la dispoziție: muzica sa este puntea dintre lumi susținută pe stâlpi de lumină. Două Coloane de Lumină ce ghideaza simbolic, vertical, în sensul unirii a două principii antagonice, completate de un fundal în Mișcare, de unde, animate, ne visează ființe magice și reale totodată, deoarece realitatea nu poate fi surprinsă decât în Mișcare. Aceasta este înțelepciunea Corbului. Acesta este Darul artistului.

În Curgerea despre care vorbesc Corbu se simte precum un sculptor. Un sculptor al sunetului. De aceea călatoria lui Corbu în Ritualul Dezleganiei reîncepe la Târgu Jiu, locul unde moștenirea lui Constantin Brâncuși consfințește prin forma pietrei: înțelepciunea, iubirea… infinitul. Aici spiritului brâncușian conectează și încarcă simbolistica Ritualului, pe care artistul îl săvîrșește în călătoria sa, și căruia îi închină spectacolul de muzică, cuvânt și lumină… Astfel, în Ritualul Dezleganiei sunetul cuprinde forma Mantrei sau vibrația unei rugăciuni ancestrale.

Experiența Dezleganiei Trebuie să fie completă. Spectacolul resuscitează corpul și mintea celor prezenți către simțire pe toate căile. Muzica lui pătrunde în lumea materială și aduce cu ea mesajul din alte spații cerești unde spiritul Râvnește să crească uitându-se către Pamânt. Corbul aduce cu el Trezirea din coma indusă, a unei gări terestre, unde oamenii au uitat că sunt călători și nimic din ceea ce este nu va rămâne. Astfel el ne ajută să regăsim Rostul. Corbu își dăruiește talentul căutând în calea lui oameni pe care să-i trezească, să le spună că este în regulă să iubească, să viseze, să creeze... că este firesc să Simtă…

Bineînțeles că minunile Dumnezeiești sunt nenumărate și surprinzătoare minții empirice. Astfel, însuși Corbu se află pe un drum inițiatic. În Trecerea intermitentă printre spații, promisiunea Dezleganiei reverberează în ambele sensuri. Dinspre artist spre lume și dinspre lume spre artist. Taina pe care Corbu o poartă cu el este Ritualul prin care ne dezleagă de promisiuni smintite, pe care, fără să știm, ni le asumăm… murind. Taina este taină doar pentru cei ce mor din timpul vieții. Nu este taină pentru cei ce încă sunt vii în spirit. Corbu caută să ajungă la cei morți și îi hrănește pe cei vii. Pentru asta se consumă, deoarece trebuie să trăiască fiecare clipă, din curgerea Dezleganiei, la intensitate maximă. Locurile descrise și oamenii întâlniți se succed cu repeziciune, iar momentele de adaptare sunt scurte cu trăiri intense. În Jurnalul său de Călătorie găsim quintesența emoțiilor și a frământărilor surprinsă atât în cuvânt, cât și în imagini. Imagini, ce nu completează doar, ci întregesc cuvintele, având de cele mai multe ori propriile lor povești de spus. O oglindire a realității ce pare răsturnată în fața înțelegerii firescului. În lumea de simboluri, prin care Corbu ne călăuzește, el știe, simte și intuiește. Astfel relația lui cu locurile și mai ales cu oamenii este una specială și complexă, nelipsită de surprize pe care le decodifică… sau codifică, după caz, în Jurnalul său. Citindu-l vei fi atras de contraste. O expunere a sufletului artistului a senzațiilor sau a revelațiilor avute. Absorbit de frământările acestuia, catharsisul este iminent pentru cititor, săvârșindu-se tainic. O altă modalitate, din multele utilizate prin care Corbu întregește Ritualul Dezleganiei.

Drumul nu este ușor. Se simt frustrări și întrebări de la facerea acestei lumi sau mai bine spus de la contrafacerea ei. Nu lipsesc provocări create de iminența unui cutremur sau desfășurarea unui război, evenimente aflate la antipozi. Pe de-o parte cutremurul: schimbarea provocată de evenimente naturale ale planetei, în care artistul se întreabă dacă își mai poate continua spectacolul și de cealaltă parte: războiul, nonsensul distrugerii provocate omului de către om, unde, în perspectiva dispariției omului, mesajul Dezleganiei își pierde menirea.

Corbu află în călătoria sa că logosul ce definește comunitățile, prin care acesta poposește, este de fapt același în semnificații și le aduce firesc pe acestea împreună, chiar dacă legile lumești par să le despartă. Astfel politica îl întristează, mercantilismul asociat actului artistic îi repugnă, războiul îl stupefiază…

Fatalmente în lipsa Culturii artistice, omul slăbit fiind, nu înțelege de ce suferă și, buimac și amăgit, aleargă fără noimă, hedonistic, în căutarea unei fericiri de consum.

De aceea Nevoia Dezleganiei este revelația pe care artistul ne-o împărtășește ca pe o Taină. Hrana pentru foamea înnăscută a sufletului, întru revelația spiritului. Taina sufletului primită prin porțile simțurilor în Ritualul Dezleganiei.

Corbu este artistul, spectacolul este Ritualul și Darul simțurilor, mesajul este Dezlegania primită pentru redescoperirea sinelui, călătoria este Căutarea spre Înțelegere și Vindecare, iar Jurnalul de Călătorie este mărturia scrisă a nevoii de adevăr prin Artă.

Popa Victor Tudor - grafician

Vreau, înainte de toate, să vă relatez că acum vreo 7-8 decenii, poate și mai mult, într-o pușcărie comunistă, într-una mai mică, erau mult mai multe mai mari, din păcate unele uși sunt deschise încă, a fost strivit sufletește monseniorul Ghika. Unora sigur nu vă spune nimic acest nume dar veți căuta de azi înainte și veți vedea cine a fost. Un serafic. A primit încuvințarea de la Papa de la Roma să oficializeze și în catolicism și în ortodoxie. Era un sfânt. Era o plutire de om. Și tovarășii l-au închis. Dar au vrut să se folosească de prezența sfinției sale și când se construiau primele lucruri mari în România socialistă l-au așezat într-o mașină cu geamuri bine spălate și au spus: vă ducem să vedeți ce a realizat și ce realizează poporul nostru sub competenta, era să spun altfel, conducere a organelor noastre. E vorba de organele de partid și de stat. Și l-au plimbat prin București. Uitați, aici se înalță palatul cutare. Uitați, aici e casa scânteii, o țâșnire a betonului. Uitați-vă ce face acest popor, această minune, minune, minune. Cum stătea liniștit, nu știau ei să interpreteze starea lui. În sfârșit, fac ei turul Bucureștiului și au zis: gata, i-am rupt. I-a adunat pe toți deținuții și l-au dus pe monseniorul în fața lor să pună ștampila, cu ghilimelele de rigoare, pe minunea roșie construită de poporul român. Și au început. A fost cu noi monsenior, a văzut, după ce au vorbit, așa cum m-ați lăsat pe mine să vă spun ceva, zice: și acum, să vă spună și sfinția sa ce lucruri mărețe a văzut. Tace monseniorul, tace, ceilalți gesticulau, haide, se așteptau la o explozie de de… la care el spune… se adresa deținuților pe care-i scoseseră acolo: Dragilor, așa de frumos au înflorit salcâmii… Atât.

Doi. Fănuș Neagu, unul dintre marii stiliști ai literaturii lumii, greu de tradus, ca și Eminescu, asemenei altora, sunt scriitori greu de tradus. N-am timp să vă spun de ce. Are o carte cu un titlu extraordinar: „Frumoșii nebuni ai marilor orașe”. Un fel de Craii de Curtea Nouă, de data aceasta ai lui Caragiale. Eu sunt aici ca să întâlnesc niște nebuni și ca să urc puțin, milimetric, cât îmi permite stăpânul cerului, să fiu un strop mai luminat și mai bun. Sigur, mă va ajuta, ca să se răzbune pe mine, fostul meu elev, care a primit nota 1 și care mă va teroriza cât stau aici, cu lucrurile lui extraordine.

Sergiu, doar ce-am văzut aici și ce am auzit aici și cum te-am văzut că te bați cu viermii ăștia de aici dinăuntru, din fiarele astea, îmi ajunge ca să știu că ești nebun. Un frumos nebun al nostru. Cât despre cartea aceasta, dar poate că ar trebui să vă mai spun două lucruri: în două ore termin, fiți liniștiți. În perioada aceasta, de câțiva ani, se conturează în lume a cincea stare de agregare a materiei și acea stare de agregare, după cele trei pe care le-ați învățat toți în școlile unde ați fost … fii atent, că spun imediat… știam: solidă, gazoasă și lichidă. Hopa, apoi ne-am mai deșteptat noi cunoștințele și am mai zis una: starea de plasmă, cum e flacăra, aia este o stare de agregare a materiei. Iar acum se conturează în lume informația ontologică. Unde fotonul, impulsul în viu etc. etc. stabilesc cântecul ascuns, lumea de nepătruns legică, deterministă și fulminantă a materiei, a lumii. Acum se face o carte undeva în lumea aceasta, unde cineva crede că un cuvânt, cuvântul în general poate fi și el un foton, un impuls în viu, un atom etc. și de aici va realiza o carte, vom vedea ce și cum.

Încă un lucru vă mai spun și după aceea trec la celelalte. De vreo sută de ani s-a statuat în lume liniile lei, unii dintre voi sigur știți mai multe decât mine, sunt niște linii energetice care leagă obiective de interes spiritual de pe tot planetul. Așadar, o mănăstire din Maramureș poate avea linie energetică lei cu un templu din Japonia, Japonia care așa îmi e de dragă. Paranteză că am ajuns la Japonia. Modelul acesta de fotografie și text a apărut în Japonia acum 3-5000 de ani. Ei cultivă de la Basho încoace, dar și înainte, haiku-ul. O poezioară de 3 versuri. Primul vers – 5 silabe, al doilea - 7, al 3-lea 5 silabe. Așază-te tu, creatorule, și în 17 silabe să spui tu ceva. De aceea, cine creează 10 haiku-uri reușite, după toate regulile, se numește haiging. Iar lucrarea cu text, care ar tălmăci, ar interpreta, ar săruta, cu ghilimelele de rigoare, o imagine și invers, se numește haigan. Iată niște linii lei cum leagă această carte minunată a lui Sergiu cu o creație japoneză. Doamne, ce dragă îmi e spiritualitatea lor! Punct. Și mai departe.

Ce să vă spun eu cine este Sergiu. Luați cartea și scrie acolo, în penultima foaie, cine este. Și citiți.

Corbu ăsta este un corb alb; știți că-n lume sunt multe feluri de corbi, unii negri… să-i salutăm, să-i repectăm, unii sunt roșii, unii sunt galbeni, de toate culorile. Să vedeți omul acesta ce cuvinte frumoase are, și mi-am notat aici câteva lucruri frumoase, cum face el triunghi între artă, viață și credință, parcă n-ar fi TOT viață și credință. Și am multe aici, pe unde a fost, îi spun că, pe sub coloană, toată creația, cel puțin cea de la Tg. Jiu a lui Brâncuși, este subsumată cuvântului recunoștință. E improprie Coloana infinitului, nici vorbă, el a numit-o Coloana Recunoștinței Fără Sfârșit. El a făcut linia aia unde sunt minunile alea. Extraordinar, pe sub acest grup monumental trece un fluid energetic, un curent cvasielectric de o forță extraordinară. Și, rețineți, coloana lui este antenă planetară pentru legăturile spirituale cu universul. Acest Brâncuși, ce să vă spun, cum a făcut vioara aceea, că s-a dus pe jos la Paris… toți le știți.

Vă reamintesc un singur lucru pe care-l spunea el. Stați liniștiți. Mai am.

Spunea așa: să creezi ca un Dumnezeu, să comanzi ca un rege, să muncești ca un sclav. Nu una, nu două separate, toate trei, numai așa merg, împreună. Când o să ne întâlnim, dacă o să ne mai întâlnim vreodată, o să intru puțin în interpretarea acestei cruci de suferință.

Oameni buni, până mâine am citit cartea lui Sergiu, decât să-mi dai și tu 1 mai bine mă apuc și o gat, este minunată, are acolo, cum vorbeau prietenii mei, are durerea aia extraordinară. Știți ce, nu bucuria, nu fericirea sunt frumoase, ci durerea. He he, ce ziceți voi, mai ales tinerii, acesta cu părul alb, auzi, durerea să fie frumoasă. Copiii mei dragi, știți de ce este frumoasă? Pentru că numai ea zidește, numai ea cioplește, numai ea arde, numai ea formează. Haideți să ne formăm cu toții cât mai avem astfel de nebuni pe lângă noi. El, Sergiu, va mai trăi zeci de ani de acum înainte. Să-ți ajute Dumnezeu să-i încânți pe toți așa cum, mai vezi ce faci cu fiarele astea (arată înspre stative, cabluri), ca să ajungă la suflet cuvântul. Eu când stau acolo vreau să aud cuvântul, că fiarele au poezia lor, au melodia lor. Și termin: cu câteva zeci de ani în urmă, un deținut, numit monseniorul Ghika, a fost dus în fața deținuților ca să pună ștampila pe ceea ce se înălța din cărămidă, din beton, din fier, din lacrimi, din sânge ale poporului român și el a spus așa: Doamne, ce frumos au înflorit salcâmii!

Ion Pițoiu, Zalău, Biblioteca Județeană, 26 aprilie 2023

Cu ani în urmă, pe când studiam opera lui Sartre și filosofia franceză, am ales ca instrument de cercetare psihobiografia. După cum afirma Dominique Fernandez, inventatorul acestei metode, sarcina sa este efectuarea unui studiu al interacțiunii dintre om și operă, dar și al unității dintre acestea observate în motivațiile lor inconștiente. Ideea fundamentală pe care se bazează această metodă este că totul are un înțeles în viața omului, prin urmare că nu există accidente. Metoda are ca principii aplicative o analiză orizontală a textului, urmărindu-se trăsăturile stilistice, formale și o analiză verticală, adică suprapunerea textelor care au în comun anumite teme. Pentru Fernandez aceste teme sunt singurătatea, comuniunea, fuga, confruntarea, eșecul. În cadrul psihobiografiei intuiția joacă un rol deosebit de important; când investighează, psihobiograful realizează o proiecție asupra modelului său, îndepărtându-se de realitatea efectivă, de existența concretă a acestuia. Spun toate acestea, deoarece în prezentul jurnal, care este, evident, și unul reflexiv, Corbu este propriul său psiho (suflu, suflet) bio-graf: biograful propriul său psyche. Aceasta este senzația primă care te învăluie, atunci când deschizi paginile jurnalului. Este o călătorie în interior, care nu are nimic de-a face cu lumescul- deși, printre rânduri afli că volumul acesta este, de fapt, povestea din spatele proiectului celui de-al treilea turneu anual dedicat lui Brâncuși.

Jurnalul este o lectură intimă, o lectură care invită la rupere, la a te desprinde de tine și a te așeza în altul. Este o lume a contrastelor, a luminilor și a umbrelor, unde semne, numere, semnificații, simboluri, îngeri și demoni, oameni își joacă propriul rol …pe scena jurnalului. Jurnalul este viu precum muzica, precum o sculptură care așteaptă să capete formă.

Este despre intimitate, despre sfâșiere, despre bucuria întâlnirii cu ceilalți, despre succes, despre eșec, întrucât Jurnalul Corbului reflectă, până la urmă, condiția artistului din România zilelor noastre.

Textul se poate citi pe mai multe nivele, fiind accesibil din mai multe unghiuri; însă, dincolo de cheile meta-textualității și a nivelelor realității, ajungem la între-rostit (a se vedea filosofia lui Levinas), la între-văzut- aici este non-locul revelației, al Tainei, locul non-loc, feminin, ca un vis, ca un fruct interzis unde doar muzica și poezia pot pătrunde?!. .. Dincolo de cuvinte sunt necuvintele, dincolo de limbaj este non-limbajul…pentru a surprinde Taina, pentru a între-vedea trezirea sufletului este nevoie să te așezi între cuvinte, în spațiul dintre ele, dincolo de semnele de punctuație…

Ce înseamnă să fii artist? Ce înseamnă să te asumi ca om? A-ți îmbrățișa umanitatea înseamnă a te situa în miezul contrastelor, în forța paradoxului, în haos…ei, dar haosul este o scară…căci el poate fi transformat în creativitate.

Muzica Corbului- sculptură în sunete- ne invită către o deschidere spre ceva mai mare și mai înalt decât cotidianul existențial-iubirea de frumos, de a trăi frumos și sincer…păzește curățenia sufletului tău- acesta pare să fie mesajul Corbului.

Acesta este efectul Ritualului, de a-mi aduce aminte cine sunt, ce am de făcut și cum să fac.

Ritualul din Dezleganie este sprijinit pe trei mari stâlpi de lumină. Forța, frumusețea și iubirea. Care coincid cu ansamblul brâncușian. Evoluția Dezleganiei a fost crescătoare, de la 1 la 3, dar Marele Regizor a schimbat regulile jocului, cei 3 stâlpi de lumină se transformă în cele 2 coloane ale hierogamiei. Una este cosmosul liniștii, iar cealaltă este haosul sunetului. Una este întunericul, cealaltă este lumina, una este moartea, iar cealaltă este viața. Despre asta e Ritualul. Cine are inimă de simțit să simtă.

Taina creației, Treimea care reprezintă cheia Ritualului, se devine în cele două coloane ale hierogamiei: Jachin și Boaz. De altfel, jurnalul Corbului are două părți, numite după cele două coloane. În Biblie, se spune că intrarea în Templul lui Solomon era marcată de doi stâlpi, numiți Jachin și Boaz. Inițiere. Geneza tăcerii. Manifestarea duală a Unității universale: coloana albă din dreapta, Jachin, este voința și puterea, energia masculină, cea care împinge nemanifestarea să se desfășoare în sunete, imagini și forme…este nevoie de o asemenea forță pentru a crea și a te re-crea; coloana neagră, din stânga este imaginația, hrana, fertilitatea, principiul feminin, cel care dă viață, locul tanic unde toate se întorc, materia care găzduiește spiritul. Ritualul, Jachin și Boaz, templul interior, hierogamia de care vorbește jurnalul este întâlnirea dintre Corbu și Brâncuși, dintre sunet și piatră.

Nu știu dacă jurnalul poate fi lecturat cu ochii mundani…de multe ori mi s-a părut că paginile sunt încărcate de un simbolism exagerat…în logica după care se ghidează Corbu, totul, dar absolut totul pare să aibă o semnificație și pare să ascundă germenele unui mesaj de dincolo, dincolo de gravura lumii văzute…aceasta este viziunea lui Jachin, cel care dorește să comunice răspicat și cu putere misterul, să-l dezvăluie…cumva, joaca aceasta, călătoria în numerologie și simbolism, ocultismul mi s-au părut, la un moment dat…prea mult…

Muzica: sculptură în desfășurare…as-cul-ta-rea Ritualului a așezat însă starea în sinea mea; cuvintele, simbolurile, mai puțin. Aceasta se datorează faptului că, pentru mine, Corbu sculptează în sunete, muzica fiind geneza stărilor vii. Până la urmă, rolul literar al acestui jurnal este de a călăuzi cititorul în culisele proiectului artistic dedicat lui Brâncuși.

Simbolurile, sacre în esența lor, ar trebui lăsate să dăinuie în întrele dintre lumi, în non-spațiul abia ivit, ca o spărtură, ca un punct, încă ne-formă, între cuvânt și sunet…ele pot fi, în fond, doar trăite. Aici se des-chide Dezlegania.

Raluca Bădoi, Cluj-Napoca, 22 mai 2023