Cu ani în urmă, pe când studiam opera lui Sartre și filosofia franceză, am ales ca instrument de cercetare psihobiografia. După cum afirma Dominique Fernandez, inventatorul acestei metode, sarcina sa este efectuarea unui studiu al interacțiunii dintre om și operă, dar și al unității dintre acestea observate în motivațiile lor inconștiente. Ideea fundamentală pe care se bazează această metodă este că totul are un înțeles în viața omului, prin urmare că nu există accidente. Metoda are ca principii aplicative o analiză orizontală a textului, urmărindu-se trăsăturile stilistice, formale și o analiză verticală, adică suprapunerea textelor care au în comun anumite teme. Pentru Fernandez aceste teme sunt singurătatea, comuniunea, fuga, confruntarea, eșecul. În cadrul psihobiografiei intuiția joacă un rol deosebit de important; când investighează, psihobiograful realizează o proiecție asupra modelului său, îndepărtându-se de realitatea efectivă, de existența concretă a acestuia. Spun toate acestea, deoarece în prezentul jurnal, care este, evident, și unul reflexiv, Corbu este propriul său psiho (suflu, suflet) bio-graf: biograful propriul său psyche. Aceasta este senzația primă care te învăluie, atunci când deschizi paginile jurnalului. Este o călătorie în interior, care nu are nimic de-a face cu lumescul- deși, printre rânduri afli că volumul acesta este, de fapt, povestea din spatele proiectului celui de-al treilea turneu anual dedicat lui Brâncuși.
Jurnalul este o lectură intimă, o lectură care invită la rupere, la a te desprinde de tine și a te așeza în altul. Este o lume a contrastelor, a luminilor și a umbrelor, unde semne, numere, semnificații, simboluri, îngeri și demoni, oameni își joacă propriul rol …pe scena jurnalului. Jurnalul este viu precum muzica, precum o sculptură care așteaptă să capete formă.
Este despre intimitate, despre sfâșiere, despre bucuria întâlnirii cu ceilalți, despre succes, despre eșec, întrucât Jurnalul Corbului reflectă, până la urmă, condiția artistului din România zilelor noastre.
Textul se poate citi pe mai multe nivele, fiind accesibil din mai multe unghiuri; însă, dincolo de cheile meta-textualității și a nivelelor realității, ajungem la între-rostit (a se vedea filosofia lui Levinas), la între-văzut- aici este non-locul revelației, al Tainei, locul non-loc, feminin, ca un vis, ca un fruct interzis unde doar muzica și poezia pot pătrunde?!. .. Dincolo de cuvinte sunt necuvintele, dincolo de limbaj este non-limbajul…pentru a surprinde Taina, pentru a între-vedea trezirea sufletului este nevoie să te așezi între cuvinte, în spațiul dintre ele, dincolo de semnele de punctuație…
Ce înseamnă să fii artist? Ce înseamnă să te asumi ca om? A-ți îmbrățișa umanitatea înseamnă a te situa în miezul contrastelor, în forța paradoxului, în haos…ei, dar haosul este o scară…căci el poate fi transformat în creativitate.
Muzica Corbului- sculptură în sunete- ne invită către o deschidere spre ceva mai mare și mai înalt decât cotidianul existențial-iubirea de frumos, de a trăi frumos și sincer…păzește curățenia sufletului tău- acesta pare să fie mesajul Corbului.
Acesta este efectul Ritualului, de a-mi aduce aminte cine sunt, ce am de făcut și cum să fac.
Ritualul din Dezleganie este sprijinit pe trei mari stâlpi de lumină. Forța, frumusețea și iubirea. Care coincid cu ansamblul brâncușian. Evoluția Dezleganiei a fost crescătoare, de la 1 la 3, dar Marele Regizor a schimbat regulile jocului, cei 3 stâlpi de lumină se transformă în cele 2 coloane ale hierogamiei. Una este cosmosul liniștii, iar cealaltă este haosul sunetului. Una este întunericul, cealaltă este lumina, una este moartea, iar cealaltă este viața. Despre asta e Ritualul. Cine are inimă de simțit să simtă.
Taina creației, Treimea care reprezintă cheia Ritualului, se devine în cele două coloane ale hierogamiei: Jachin și Boaz. De altfel, jurnalul Corbului are două părți, numite după cele două coloane. În Biblie, se spune că intrarea în Templul lui Solomon era marcată de doi stâlpi, numiți Jachin și Boaz. Inițiere. Geneza tăcerii. Manifestarea duală a Unității universale: coloana albă din dreapta, Jachin, este voința și puterea, energia masculină, cea care împinge nemanifestarea să se desfășoare în sunete, imagini și forme…este nevoie de o asemenea forță pentru a crea și a te re-crea; coloana neagră, din stânga este imaginația, hrana, fertilitatea, principiul feminin, cel care dă viață, locul tanic unde toate se întorc, materia care găzduiește spiritul. Ritualul, Jachin și Boaz, templul interior, hierogamia de care vorbește jurnalul este întâlnirea dintre Corbu și Brâncuși, dintre sunet și piatră.
Nu știu dacă jurnalul poate fi lecturat cu ochii mundani…de multe ori mi s-a părut că paginile sunt încărcate de un simbolism exagerat…în logica după care se ghidează Corbu, totul, dar absolut totul pare să aibă o semnificație și pare să ascundă germenele unui mesaj de dincolo, dincolo de gravura lumii văzute…aceasta este viziunea lui Jachin, cel care dorește să comunice răspicat și cu putere misterul, să-l dezvăluie…cumva, joaca aceasta, călătoria în numerologie și simbolism, ocultismul mi s-au părut, la un moment dat…prea mult…
Muzica: sculptură în desfășurare…as-cul-ta-rea Ritualului a așezat însă starea în sinea mea; cuvintele, simbolurile, mai puțin. Aceasta se datorează faptului că, pentru mine, Corbu sculptează în sunete, muzica fiind geneza stărilor vii. Până la urmă, rolul literar al acestui jurnal este de a călăuzi cititorul în culisele proiectului artistic dedicat lui Brâncuși.
Simbolurile, sacre în esența lor, ar trebui lăsate să dăinuie în întrele dintre lumi, în non-spațiul abia ivit, ca o spărtură, ca un punct, încă ne-formă, între cuvânt și sunet…ele pot fi, în fond, doar trăite. Aici se des-chide Dezlegania.
Raluca Bădoi, Cluj-Napoca, 22 mai 2023
]]>
Prezentul jurnal descrie cel de-al treilea turneu anual dedicat marelui spirit brâncușian, iar pentru cine a avut norocul să vadă și să audă unul dintre concerte, lucrarea de față este un dar, fiindcă poți găsi aici o cheie pentru a fi cu o ușă mai aproape de povestea din spatele proiectului. Dar pentru a pătrunde cu adevărat tainele Dezleganiei, nu sunt suficiente cuvintele, e nevoie și de alte instrumente despre care poți afla citind printre rânduri.
Volumul cuprinde două părți intitulate Jachin și Boaz, precum cei doi piloni de bronz aflați la intrarea în templul lui Solomon, din Ierusalim. Jachin (în ebraică „cel care stabilește”) este numele primului capitol din jurnal și conține cele mai multe indicii de interpretare a instalației sonore. Abundă în elemente de spiritualitate și numerologie. Boaz semnifică „putere” și denumește capitolul dedicat călătoriei în Republica Moldova. Aici vedem cum se aplică instrumentele de filtrare a realității definite la început, la contextul actual, reușind, printre altele, o paralelă între atitudinea spectatorului moldovean și a celui român care, în cele din urmă, poate reprezenta o comparație între cele două culturi.
Oricât de mult ai dori să eviți discuțiile despre numerologie, pentru a rămâne cât mai mult în zona de științific, rațional, dacă faci asta ai ratat esența lucrării, tăind orice formă de comunicare reală cu artistul care urmează propria sa logică pe drumul muzei. Pentru CORBU numerele sunt catalizatoare, ele creează scânteia de fiecare dată când motivația pare să scadă, sau mențin flacăra: „Au fost mulți de 23. Stăm liniștiți.”
Din punct de vedere numerologic, cele trei turnee au evoluat în următorul fel: în primul an a planat Starea 23, în următorul numărul trei, ce reprezintă cei trei stâlpi de lumină pe care se sprijină ritualul Dezleganiei - forța, frumusețea și iubirea - iar în acesta din urmă cei trei stâlpi s-au transformat în două coloane hierogamice – cosmosul liniștii și haosul sunetului.
Dualitatea este reprezentată simbolic, pe scenă, prin numărul de lumini folosit. Două lumini, precum cele două garoafe primite la primul concert – „2, ca la morți, pentru că altfel, cum ai putea să reînvii la o nouă viață dacă nu mori?” Dar opusele se atrag: „La anul 0 se unește alfa cu omega”; „am oprit la o pauză undeva în munți, lângă o bornă: km 0”. Să ajungi la zero implică să reduci la stare. Or accesarea unei stări intermediate de un produs artistic ne vorbește despre un triumf asupra cotidianului și, deci, despre un oarecare succes al creatorului de artă. Mă refer aici la cea mai pură dimensiune a cuvântului „succes”, care poate să nu aibă nicio legătură cu beneficiile materiale sau celebritatea superficială. Succesul pur este acela când vezi că lucrarea ta a creat stare în altcineva. Este și unul dintre factorii determinanți care îl motivează pe artist și permit ca proiectul să existe în continuare.
Când scriam la teza mea de doctorat dedicată jurnalului de călătorie ca mijloc de reflecție antropologică, m-am străduit atât de mult să dovedesc cât de pertinent este acest gen de literatură pentru a fi asumat de știință ca o cale spre înțelegerea diferitelor culturi, fie altele, fie propria cultură. Am încercat să interpretez numeroasele perspective, să mă agăț de toate instrumentele specifice unei cercetări științifice. Și te trezești cu un jurnal ca Dezleganie, despre care știi că este un jurnal de călătorie, dar o călătorie altfel, spre tainele unui act artistic, iar partea asta de spirit este atât de evidentă, încât nu poți să urmărești strict traseul mundan al turneului. Ce faci atunci? Ce transmite concret acest jurnal despre cultura poporului nostru? După tot Ritualul, numerologia, Marele Arhitect, Zakirul și altele, convingeri care nu sunt specifice poporului român ori moldovean și nu poți generaliza. Dar iată că spune enorm despre cultura actuală, individualitate, credințe personalizate pe modelul sufletului nostru și mai ales despre viața artistului care se confruntă cu tot felul de situații, punând accentul pe frământările lăuntrice care permit, până la urmă, creația.
Partea a doua a Dezleganiei, bucata de turneu din Republica Moldova a picat mănușă pretinsului cercetător și l-a adus puțin în zona de confort. Deși, la granița noastră, spiritele sunt cum nu se poate mai diferite. Este surprins la concertul din Cahul de prezența atât de multor artiști care să-și dorească să vadă performanța unui alt artist: „În România unde vedem atâția artiști care să participe la evenimentul unui alt artist din altă țară?” Această prezență se ciocnește de cea a tinerilor soldați, în uniforme militare. Cele două realități, arta și războiul, au coexistat pe durata concertului, ca și când o parte din tine vrea să se lase purtat în sferele cele mai înalte și este coborât imediat la realitatea unui context politic care se opune artei. Sufletul soldatului caută împăcare, dar uniforma lui amintește de opusul ei. În timpul vizitei sale, este invitat să țină câteva ateliere de improvizație muzicală la școli de artă. Fascinat de interesul elevilor, dar și de al profesorilor, de deschiderea lor spre nou, aceste „laboratoare ale sunetului” îi oferă entuziasmul și încrederea de care are nevoie din când în când ca să îl propulseze mai departe în misiunea sa. Forța lui Boaz stă în poveștile depănate despre oamenii întâlniți pe drum, despre întâmplări, coincidențe, paralele între cultura românească și cea moldovenească, intertextualitate etc. Boaz este simbolul motivației de a continua: „Unii nici nu conștientizează, dar pentru stările din care îi iei și pentru stările în care ajung, merită din plin să mă duc până la capătul lumii și să fac Ritualul – Dezleganie.”
Închei dându-mi seama că nu m-am referit deloc la fotografiile care se împletesc cu textul. Ele sunt creatoare de stare și completează perfect jurnalul, dar ar putea oricând să stea pe simeze. Recunosc că mi-ar fi greu să-mi mai închipui un jurnal al lui Sergiu fără aceste mici recompense vizuale, deși el este un „sculptor al sunetului”. Chiar dacă scurt ca întindere, jurnalul permite căi complexe de abordare, pe mai multe niveluri, ale textului dispus în straturi fine, care se pot întrerupe la orice treaptă de dezvoltare spirituală de care dispune cititorul.
N-are tot Netflixul așa serial cum văd eu pe viu în serile de felul ăsta.
E tare greu să-ți ignori apucăturile. Iar asta, mai ales, după ce, mai toată viața de adult, am fost în jurul scenelor, evenimentelor, trupelor, muzicilor, concertelor, în cam toate rolurile posibile, de la cărător de scule, la performer și chiar manager. Poate sună ca o aroganță, dar ăsta e primul gând cu care mă lupt în momentul în care ajung în orice situație unde se cântă sau se eveniment – scene, repetiții, chiar și artiști stradali, nimic nu scapă și, de fiecare dată, câștigă. Îl las să mă preia și-ncep să amușin, ca un cățel trufar, după tot ce-mi dă un iz de profesia asta pe care, din păcate, n-o mai practic pentru că… motive. Și merge… merge fantastic. Încep să-mi sară-n ochi cabluri trase prost sau perfect aliniate, configurațiile de backline, instrumentele care stau să cadă sau pe care urmează să plouă, fiindcă au fost lăsate prost la soundcheck, comportamente de trupeți, de sunetiști, patroni, manageri și chiar fani obositori. Se arată iute dintre ei personajele tipice din orice bar, din orice oraș al țării ăsteia: bețivanul etern; lingușitorul cerșetor; pseudo-înțeleptul retras; vampa care vrea neapărat un trupete, trupetele pe care-l vrea și nu-l va avea, dar și celălalt pe care-l va avea, deși nu-l vrea; trupetele naiv, cel egomaniac… și toate celelalte mii și mii de comportamente, personaje ori capcane: droburi de sare care vor cădea până la finalul serii sau care or să-mi arate alte noi demențe, pe care, și dacă-ncerc să mă opresc din a le observa, tot le văd. Nu mă plâng. E chiar magic. N-are tot Netflixul așa serial cum văd eu pe viu în serile de felul ăsta.
De-un milion de ori am vrut să și pun pe foaie treburile astea, dar, pân-acasă, se pierde vraja și mă-ntorc în lumea în care, după ani întregi de muncă asiduă, care n-au contat deloc, m-a scuipat industria ca pe-un zgârci pe care nici n-ai observat că nu-l mai ai între dinți. Mă rog, despre astea om vorbi în altă lamentare depresivă fiindcă, de data asta, e despre altceva vorba.
De data asta, așa cum sper că ți-e evident, dac-ai citit pân-aici, scriu despre o experiență.
La îndemnul îngerului păzitor al proiectului CORBU, Luiza Matilda Mitu, după concertul lor din Club Flex, în Arad, de pe 22 noiembrie, am hotărât că poate are ceva utilitate să scriu critica asta, sub un fel de formă de cronică, așa cum o numeam cândva, Cronica Ursului. În consecință, înarmați-vă cu răbdare și iată:
Cronica Ursului: Concert Corbu – Ce-am pățit odată în Flex
În primul rând, ca să nu existe confuzii, mă numesc Dan, dar, oficial, numele meu neoficial este Ursu Dinpăduremîncătorul, Îndelungvorbitorul și Îndubălocuitorul – ciupercuționist, grasfluensăr și trubadurs celebru. Da, am fost coleg de trupă, de viață, de autostop, de stradă, de apartament, de creație, de cam tot ce se poate, mai puțin gagici, cu Sergiu Corbu Boldor – liderul proiectului care-a cântat în seara cu pricina așa că, sigur, o să dai peste trimiteri personale. Nu promit să mă păstrez imparțial, dar, ca să fie relevant și pentru tine ce citești aici și nu doar pentru mine, o să încerc să nu devin prea criptic, melodramatic sau nostalgic cu trimiterile personale. O să încerc.
Ultima experiență când l-am trăit pe Corbu pe scenă a fost la Dezleganie, un spectacol pe care l-am primit în Manufactura din Timișoara. A fost un one-man show și a fost total atipic pentru un concert. Atunci n-am scris cronica – ce fraier… puteam compara acum – dar oricum, azi se promitea a fi ceva foarte altfel decât atunci. Concertul era anunțat cu tot cu trupă de data asta, deci aveam să-i aud băieții noi cu care cântă. Știam de chitaristul tânăruț, dar super implicat, de toboșarul mega energic, de basistul care e dirijor – toate ingrediente cu potențial bun pentru poveste. Mai eram și tare curios de evoluția lui Serj, poreclă primită acum un milion de ani în Timișoara când cântam împreună în trupa de (pe-atunci) balkan pop punk „Popa Sapcă”. Eram curios cum reușește să-și pună pe scenă nebunia aia pe care o cunoșteam cândva mai bine ca oricine: cum a evoluat; cum sau dacă urma să ne țină captivați; dacă și-a trecut peste tăcerile când îi cădea scena; dacă și-a depășit barierele rușinii cretine pe care ni le luăm cu toții în primii ani de viață; dacă e sincer; dacă-l doare, dacă muzica ce iese din el trebuie să iasă așa și numai așa pentru că altfel toată lumea asta minunată devine un iad insuportabil în care n-ai de ales și trebuie să te tot chinui să înoți fără mâini și picioare prin smoală fiindcă poate poate, în ciuda întregului ocean de draci și demoni, îți iese data viitoare și măcar un colțișor de fragment de frântură de latură de bucățică de lume mai este, totuși, rai. Nu exagerez: unii dintre noi așa trăim scena, muzica, arta. Unii. Nu toți. Nu mulți. Sunetiștii cam rar (ha ha – inside joke).
Se anunțase treaba la 19.00, iar eu de pe la 18.30 am fost acolo, ca să mai povestim, să ne mai spunem una alta… ce vorbesc, voiam să văd tot și să am timp cu sala înainte să vină toți claie peste grămadă. M-am văzut cu birtul adolescenței, în care habar n-am când fusesem ultima dată. Pe vremea mea, se numea Frontiera și era club de Jazz. Acum se numește Flex, un brand și el vechi, de pe vremuri și, iată, longeviv… chiar și-n Arad. M-am bucurat să mă revăd și cu Adi – proprietarul clubului – că și de el mă leagă niște câteva aventuri și concerte organizate cândva pe vremea când muștele erau cât găluștele și le vânau vânătorii cu puștile. Am observat o scenă echilibrată și-un sunetist calm care mai făcea ultime reglaje la lumini. Am văzut un mixer sau multipad, sau ceva controller pe un cazan extra în stânga tobelor – un set albastru și fain de tot de tobe pe care-l recunoșteam din poze. Am văzut arcuș + arcuș de rezervă, în stative pe stativul de microfon – evoluție faină, n-aveam noi bani de așa ceva când cântam punk acustic folcloric medieval. Am văzut brizbrizuri absente: fără draci pe stative și fără covoare, traiste sau alte artificii. Am văzut lumini suplimentare și mașină de fum. Am văzut cabluri trase cuminte și elegant. Am fost colegi ca tehnici de scenă la Celelalte Cuvinte timp de 2 ani – nici nu m-așteptam să văd scena altfel. Am văzut un post de vocal-vioară cu un procesor/looper la picior și vioară pe stativ. De la ultima cântare, unde scena era doar Corbu înconjurat complet pe 3 părți de mixere, stative, instrumente, procesoare, tablete și laptop-uri, era clar că, de data asta, urma ceva foarte altfel: de echipă, de vers, de show, de artificii muzicale, nu fizice.
Avem timp atunci să ne respectăm artiștii… cum am făcut-o și de Covid.
Pe la 20.30 s-a pornit scandalul. Da, cu peste o oră întârziere, dar… așa-i la Arad (și nu doar aici). Concertele-ncep măcar cu o oră întârziere. Așa e stilul. Nu știu de ce. Nimeni nu știe de ce. E un fel de lasă-mă să te las și nu e bun pentru nimeni, dar așa e. Omenirea a ajuns pe Marte, Elon a lansat o conservă electrică-n spațiu, dar la Arad concertele încep cu minim o oră mai târziu. Bine, ca s-o zic pe-aia dreaptă, nu arădenii au ajuns pe Marte, deci sunt și eu nedrept, ce dracu, Ursule! Oricum, nu e singurul loc. Se-ntâmplă și la case mai mari. Doar n-o fi capăt (vestic) de țară, nu? Curios că la teatru și filarmonică se începe la timp… of, nicicum nu-i bine cu voi, ăștia! Dacă se face, că de ce se face! Dacă nu se face, că de ce nu se face? Nu? Tinerii din ziua de azi!
Era-ntr-o zi de marți cu ploaie afară – mă așteptam să fim maxim 3 oameni în tot birtul și asta incluzând trupa… care-s 5. Ei bine, n-a fost chiar așa. Ne-am adunat în șocantul număr de vreo 20 de toți. Aia e, oamenii nu cultură obscură marțea, fiindcă lucrează a doua zi, au nevoie să nuștiuceuri, trebuie să bani, să Netflix, să familie, meditații, fasole la cuptor… ce să mai? E de înțeles: vremuri grele; război în Ucraina; cupa mondială; motorina scumpă – doar n-o s-ascultăm viori! Las că le dăm share în pandemie. Oricum, sigur mai vine una, nu? Avem timp atunci să ne respectăm artiștii… cum am făcut-o și de Covid. Unde stăteau ei, livratorii, și nu știam noi cum să ne vină mâncarea și mai sub bot. Vezi? Noroc că… Dar hai s-o zicem, dom’le, și p-aia dreaptă: ce naiba de promovare face și Corbu ăsta! În loc să posteze zilnic și isteric pe minim 4 platforme sociale, el trăiește o viață plină de acțiune, sens și însemnătate ca să poată să-și facă meseria la potențial maxim și să ne dea și nouă un produs cât mai calitativ! Ce fraier! Pics or it didn’t happen, bă! Nu postezi, nu exiști!
Nu contează, Jean boxează! Sigur e adevărat dacă rimează, nu?
În fond, ce altceva e truda aia înspre înălțarea sufletului pe care o pregătești cu muncă asiduă și apoi o practici ritualic împreună cu alții ca tine cu care poate poate vă mai izbăviți din dureri și celebrați din bucurii împreună făcând asta?
Hai să nu mai divaghez, că, totuși, cronica asta ar trebui să fie și despre concert, parcă. Până la ora începerii cântării m-am cam învinuit, recunosc. M-am luat cu vorba și cu un roșu sec și ne-am înțeles tare bine, mai ales c-am avut timp berechet să ne facem de cap. Am povestit despre turneu cu trupa, despre surprizele avute în celelalte cântări, despre o sală plină în zi de duminică la Zalău și luni la Oradea. Atenție: luni seara plin! Am cunoscut și noii membri ai trupei. I-am văzut veseli, entuziasmați și zâmbitori – așa-s muzicienii sub 25, tind să fie mai veseli… săracii. Am făcut și niște conversație cu oceanul inimaginabil de 3 zâne de prin public: o adevărată ieșeală, dar, oricum, la cât sunt de antisocial în ultimii ani, chiar nu sunt ironic de data asta – a fost brici. Pe când a început concertul la fix o oră jumate de când scria pe afiș, eram numa’ bun și vesel să tac naibii odată din gură și să trăiesc treaba cu muzica. Zis și făcut: începe cântarea!
N-am avut inspirația să notez un playlist, dar mi se șoptește-n cască cum că prima piesă a fost Hora din caval – o preluare după o melodie folclorică pe care cred c-ați auzit-o mulți și care-i tare jucăușă. Cântată însă cu multe efecte, nuanță, trupă, spectaculozitate – capătă multe alte nivele și e perfectă pentru introdus auditoriul direct în misticisme. Tot în acest scop, am mirosit și-un truc pe care-l foloseam și împreună la cântările noastre și de care nici eu nu m-am lecuit de-atunci – tămâia! Da, s-a aprins în birt tămâie. Și s-a potrivit, chiar bine! În fond, ce altceva e truda aia înspre înălțarea sufletului pe care o pregătești cu muncă asiduă și apoi o practici ritualic împreună cu alții ca tine cu care poate poate vă mai izbăviți din dureri și celebrați din bucurii împreună făcând asta? Nu tot slujbă? Slăvire? Divinizare? Unii popi, din unele religii, o să fie de acord cu mine. Alții, mai slabi de tărtăcuță, o să spună chiar opusul. Din păcate, prin instituțiile noastre bisericești, cam predomină varianta a doua. În orice caz, culturala noastră liturghie așa a-nceput. Și a fost bine.
Nu, n-am fost la o piesă de teatru și nici la un concert, ci la un spectacol despre un concert. O serie de… dume – ca s-o zic cel mai explicit – de care seara noastră a fost plină și care, pe toți împreună, ne-au dus, subtil, dar foarte funcțional, într-o comuniune – o stare de emoționare împreună atât de absentă și necesară în ultimii ani.
A venit apoi „Ce-am pățit odată” – și-a fost în forță: început cu putere, piesă alternantă cu pasaje energice, dar și cu momente de vorbit cu public. Mi-a intrat foarte bine. Lumea s-a mișcat din prima – puțini da’ buni, vorba ‘ceea – chiar dacă de pe scaune, iar conexiunea public-artist s-a instalat din start. Serj a-nceput-o super natural, cum l-am văzut de sute de ori, dar, de data asta, cu și mai mult control. Diferența între un muzician școlit doar în fața portativului și unul care-a cântat și pe stradă se vede de la o poștă. Dacă ai trecut conștient și conștiincios prin școala străzii, tu știi că ai maxim 30 de secunde acces la urechile omului ăluia și atunci trebuie să-i dai să simtă, altfel simte în continuare că nu simte și-i degeaba toată povestea, oricât de exact pui degetul pe corzi. De la prima piesă Serj s-a uitat în ochii fiecărui membru din public – sigur, nici grămada de ochi nu era una imposibilă, dar i-a văzut și le-a vorbit, fiecăruia. Le-a întors atenția și asta, ei bine, asta din prima a făcut ca toată șandramaua să nu fie numai despre muzică și ce-i pe scenă, ci să fie și despre public – despre fiecare dintre noi cei care eram acolo. Nu-i nimic nou sub soare, vorbeam des despre tehnica asta, rar posibilă cu public mare, dar ce vreau să subliniez e că mișcarea asta e una care schimbă total miza unui eveniment – te face parte integrantă din spectacol. Te face să fii, să exiști, să simți, și, potențial, să ai reflectorul pe tine. Doamñe-ți mulțam pentru wireless – așa s-a și plimbat flăcăul printre noi cântând și a extins efectiv scena în tot spațiul. E clar, după așa un început, eram intimi și cu toții acolo… sau aproape cu toții, că cineva venise și ca să povestească și avea tare multe de zis, că l-am auzit din spate tot concertul încercând din răsputeri să răzbească peste nemernicii ăștia cu boxele lor de fix marți s-au trezit să pună ei concert. Un mare lucru la un spectacol e să folosești și liniștea în ecuație. Îmi amintesc de un acustic Implant Pentru Refuz pe strada Alba Iulia din Timișoara când, între piese, înainte de aplauze se auzea susurul cald al fântânii și nimic altceva – noi l-am auzit pe Vasile surprins la fiecare final de piesă strigând ceva ca să se audă. Știi? Așa cum pățești la vreun chef când se termină piesa, dar tu urlai ceva despre chiloți. Aia e, o mai pățești – unii realizează ridicolul și se opresc, alții o dau înainte că doar ce tăt ăsta ñi, că-i concert de ruacheri! Oricum, cu pasaje susținute serios de trupă și vorbe alese destul de binișor, ce voiam să zic e că pățania muzicală a început prin includerea tuturor celor care-au venit pentru cântare în aceeași oală: Și uite-așa, voinicii noștri porniră într-o nouă aventură!
Iar când spun muzician, nu mă refer la rigidul virtuoz școlit doar din știme, ci la omul care simte vie arta cu care se joacă pentru a produce din ea viață – momente de viață. Mă refer la trăirea vie a artei ca o unealtă integrată în viața de zi cu zi, la folosirea ei constantă ca parte nu din tolba de săgeți de înfruntat viața, ci din straița cu bunătăți pe care le scoți la înaintare când te veselești.
O aventură complex de descris: una în care muzica a fost în continuu doar unul dintre elementele unui spectacol. Nu, n-am fost la o piesă de teatru și nici la un concert, ci la un spectacol despre un concert. O experiență în care nu e doar arta un pretext pentru a ne întâlni cei care trăim de-un fel, ci, în același mod, și concertul e doar un pretext pentru a manifesta un fel de-a fi și trata lumea, o sumă de acțiuni, giumbușlucuri, mișcări, micro-decizii care împreună au ceva de stârnit în sufletul, mintea, zbuciumul receptorului. O serie de… dume – ca s-o zic cel mai explicit – de care seara noastră a fost plină și care, pe toți împreună, ne-au dus, subtil, dar foarte funcțional, într-o comuniune – o stare de emoționare împreună atât de absentă și necesară în ultimii ani. Întocmai precum strângerile de mână specifice identifică grupuri sau dialectele, subculturi, exact așa seara noastră a fost plină de inside jokes, de trimiteri, de metafore și alte figuri de stil pe viu. Ca să pot să vă explic la ce mă refer, o să mă întorc niște mulți ani în urmă, cred că cel puțin vreo 10, pe terasa din Moszkva, Oradea, unde mergeam să ne bem berea noastră cea de toate zilele cumpărată din bani făcuți cântând pe stradă. Nici nu mai știu cu cine eram la masă când s-a întâmplat asta, dar, după o zi destul de productivă, hotărâserăm că ne permitem câteva beri, așa că, multe beri mai târziu, eu cântam la linguri și Serj se juca cu vioara pe cine știe ce piesă împreună cu vreo 10 alți cheflii la masă. În vria amețelii, însă, a hotărât să facă din asta un moment. A început din nou piesa și s-a împiedicat tot acolo. Și din nou. Și din nou. N-am înțeles unde vrea să ajungă, dar mie asta îmi semăna fantastic cu felul în care acul de pick-up agăța când ascultam povești de pe discuri de vinil în pruncie – poate unii vă mai amintiți de asta, ceilalți o să-mi confirmați doar cât de mulți ani am adunat, totuși, în spate – așa că am reacționat instinctiv și m-am întins spre arcușul lui, l-am ridicat ca pe un ac de pick-up și l-am pus la loc: moment în care Serj a reluat piesa cu aplomb, intonație și, bineînțeles, fără să se mai împiedice. Nu știu dacă are prea mare efect povestită faza asta, dar sigur că masa a explodat în râs, iar noi am rămas cu figura asta după noi în multe alte situații în care am mai cântat împreună de-atunci înainte. Poate nu pare mare lucru, dar rar am văzut situație în care duma asta să nu aibă un efect special, mai ales că are iz de nostalgie. Ei bine, am văzut rejucată figura asta în Flex, deși noul basist doar a împins de arcuș, deloc cum ai face cu un ac de pick-up, așa că nu știu cât efect putea să aibă și asupra publicului, dar mie mi-a amintit de momentul ăla de-acum un milion de ani și de modul în care încercam să găsim noi și noi metode de a surprinde, crea și juca la maxim rolul de muzician.
Iar când spun muzician, nu mă refer la rigidul virtuoz școlit doar din știme, ci la omul care simte vie arta cu care se joacă pentru a produce din ea viață – momente de viață. Mă refer la trăirea vie a artei ca o unealtă integrată în viața de zi cu zi, la folosirea ei constantă ca parte nu din tolba de săgeți de înfruntat viața, ci din straița cu bunătăți pe care le scoți la înaintare când te veselești. Neșcolit fiind de mic în muzică, am avut tot timpul un handicap față de cei care citeau portativ și care, frecvent, m-au privit de sus – mă rog, pare să fie o caracteristică tot mai rară în lumea absolvenților de conservator, dar cândva părea însăși trăsătura de bază a muzicianului – dar care, am aflat ulterior, e de o total altă natură decât credeam. Puținul pe care îl știam l-am folosit tot timpul la maxim și asta m-a motivat și să învăț mai mult și să-mi mai scad din handicap, dar, mai ales, m-a făcut funcțional și relevant ca artist în viețile celor din jurul meu. Să fim bine-nțeleși, cu cât mai multă teorie muzicală știi și cu cât mai doxă ești de educație muzicală, cu atât mai multe șanse ai să faci ceva care contează din punct de vedere artistic, dar e numai o mică parte din tot ce înseamnă artist. Una pe care prea des se pune accent în detrimentul sau absența completă a celorlalte laturi. Ei bine, la spectacolul Corbu din Flex am găsit din plin „artisticăraia” asta despre care vorbesc. Am trăit din plin momente ca cel descris mai sus și despre care nu vreau să vă vorbesc, fiindcă nu vreau să vă stric surpriza. Ideea e că dacă mergeți deschiși, atenți și pe fază la acest specatcol, o să trăiți mult mai mult decât la un simplu concert – o să trăiți ceea ce mulți numesc sec ca “performance”, deși, la drept vorbind, cuvântul ăsta, exact la fel ca sintagma “spectacol interactiv” sunt prea rigide și fumate ca să descrie fidel realitatea.
În mintea mea, muzica live nu e necesară pe lume fiindcă fiecare moment e unic sau fiindcă asta susține artiștii ori fiindcă te mai vezi cu unu’ altu’. Da, au și relevanța lor motivele astea, dar principalul pentru mine e performance-ul, trăirea comună a artei, ridicarea împreună la nivele mai calitative de experimentare a vieții: spirit, suflet, familie, comunitate, îngeri! De asta avem nevoie de artă! Nevoie foarte mare de artă.
Mai sunt și alte câteva subiecte pe care vreau nepărat să vi le expun despre spectacolul corvin, dar am insistat să-l discutăm pe cel despre caracterul performativ, fiindcă îmi pare cel mai important și, oarecum, e și cel care explică și următoarele elemente despre care o să vorbim. În mintea mea, muzica live nu e necesară pe lume, fiindcă fiecare moment e unic sau fiindcă asta susține artiștii ori fiindcă te mai vezi cu unu’ altu’. Da, au și relevanța lor motivele astea, dar principalul pentru mine e performance-ul, trăirea comună a artei, ridicarea împreună la nivele mai calitative de experimentare a vieții: spirit, suflet, familie, comunitate, îngeri! De asta avem nevoie de artă! Nevoie foarte mare de artă. Și de-aia au artiștii “aere” și oragnizatorii tabula rasa din primării și sunetiștii leneși nu le înțeleg: fiindcă operează de pe total alte paliere. Bine, personal cred că toți ar trebui să avem aere permanent și să nu acceptăm nimic mai puțin decât calitatea maximă a vieții, dacă tot am ajuns pe Marte deja. Respectul, care începe cu respect de sine, lipsește radical din ecuația în care “merge și-așa” sau “cine-s mă și ăștia de vor de-astea pe scenă, că am io 2 boxe și dăm plei de pă sidiu, ceee…?”, iar, aparent, cel mai des, ăștia sunt marii piloni care dictează activitatea organizării de eveniment la noi în țară. Atâta știi, atâta faci, pleacă toți muzicienii din țară. Pe cine interesează, nu? Ți-ai ales să fii artist, ce te tot plângi atâta, că doar pentru tine și emoția ta o faci, nu? La muncă, nu la-ntins mâna! “Mereți la Vocia Rominiei dacă nu vă comvine!”
Dar, revenind la spectacol, despre muzică ar mai fi relevant să vă spun câteva treburi. Se simte des influență folclorică, dar nu abundă încât să fie supărătoare. Se simte profund preferința pentru clasici – cei din anii ’60 adică: rockul vechi, psihedelic uneori, Pink Floyd, Jethro Tull, Phoenix. E inevitiabil să adaug peste asta și voioșie, uneori reggae, uneori niște rap, uneori niște artificii, uneori niște balcanizare. Toate astea în subiecte foarte variate: de la eternitatea renăscută la sat la prăjirea psihică în același context; de la blestemul folcloric la glume gramaticale; de la psihedelice la zei, stele și mitologie pe textele lui Marian Coman; de la fabule postmoderniste la iubire; de la mândruțe, la haos sau chiar iarbă, mere, sânge și furnici. Muzical vorbind, nu pot să spun că am avut vreo surpriză sau că am auzit ceva ce să mă miște radical, dar asta și fiindcă știam la ce să m-aștept. Solo-ul de tobe nu m-a dat pe spate, dar n-a fost nici rău – am înțeles că a fost și o problemă tehnică acolo. Chitaristul mi-a plăcut fiindcă era foarte bucuros că se află pe scenă, iar basistul a fost exact ca instrumentul: crucial, de încredere, constant, dar neieșit din comun – ceea ce cred că e mai mult un compliment decât contrariul.
Ar mai fi relevant despre trupă că pentru a putea face ce-am zis prin primele paragrafe, adică să poți povesti cu publicul, să cobori și să urci înapoi pe scenă, să faci pe loc vorbe, mulțumiri, povești, în mod obligatoriu, trupa trebuie să fie măcar decent închegată. Treaba asta se întâmplă fiindcă e nevoie de finețuri la urcări și coborâri, la creșteri și scăderi de stare. E nevoie de coordonare după marcaje de multiple facturi, date de ceilalți subtil sau după vocalist, care are nevoie ca starea pe care-o face să fie foarte în ton cu ce șmotruiește trupa acolo pe instrumente. Pe scurt, de la început a fost destul de evident că oamenii ăștia sunt bine, sunt trupă, sunt repetați și pregătiți și, mai ales, au venit împreună, ca o echipă, să ne includă și pe noi într-o aventură pe care sunt pregătiți bine să ne ghideze astfel încât s-o construim împreună.
Spun asta fiindcă sunt asaltat pe toate părțile de repetate mesaje cum că vrem unicitate, originalitate, esență, prezență și spontaneitate, dar le văd prea des fetișizate și transformate în manifestare doar prin construcție atentă a mesajului, nu și prin realitate.
În punctul în care sunt acum din viață, am fost mult mai impresionat de spectacolul Dezleganie decât de Ce-am pățit odată, dar asta e fix pe caz de preferință. Vă recomand să mergeți să le vedeți pe amândouă când aveți ocazia, fiindcă merită din plin șansa.
Ce-am pățit odată e perfect pentru seri de club, teatre, dimineți vesele sau chiar brunchuri. Un amănunt picant despre restul turneului este că una dintre cântări a fost planificată chiar într-o sală de sport. Un alt amănunt picant e că cei doi oameni care sunt în spatele Proiectului Corbu își dedică toată viața acestui proiect. Au muncit și investit tot ce au în scule, autocontrol și o re-educare astfel încât să poată să contribuie la viitorul omenirii prin arta lor, la calitatea la care sper că v-am convins mai sus că e nevoie. Vin cu duba lor, plină de sculele lor și, cel mai des, cam pe banii lor. Prețul participării e la latitudinea celui care-l plătește, iar asta m-am bucurat să văd că pentru mulți nu a însemnat să plătească puțin sau nimic, ci chiar invers, să susțină generos acest gen de manifestare care prea rar ajunge să facă prezența prin alte locuri. Motivele sunt multe și nu vreau să joc cartea artistului neînțeles aici – nu mi se mai pare una viabilă azi. E asumată treaba și fiecare își alege ce vrea să susțină, dar, personal, cred că alegem prea rar să susținem astfel de povești – prea rar pentru noi, nu pentru ei; prea rar pentru pruncii viitorului, nu pentru 2 nebuni cu prea multe principii stricte. Și nu spun asta din rațiuni financiare. O spun fiindcă ne pretindem organici, autentici și sinceri în discursul public. Spun asta fiindcă sunt asaltat pe toate părțile de repetate mesaje cum că vrem unicitate, originalitate, esență, prezență și spontaneitate, dar le văd prea des fetișizate și transformate în manifestare doar prin construcție atentă a mesajului, nu și prin realitate. Sau doar m-oi fi sălbăticit eu…
În orice caz, vestea bună e că puteți susține Proiectul Corbu în multe feluri interesante și contribui și voi la manifestarea unei forme de sinceritate care mie-mi pare mai autentică. Ca o paranteză, nu mi-aș fi imaginat niciodată că o să rostesc cuvintele “formă mai autentică de sinceritate” – ce nebunie să fie necesar să spui așa ceva! În orice caz, Proiectul Corbu organizează întâlniri tematice frevente în ceea ce ei numesc Al Șapte-lea Hambar, un proiect într-un vechi hambar care găzduiește întâlniri cu vorbitori consacrați din toate laturile spiritualității, filosofiei, culturii, muzicii. Se întâmplă într-un sat, acolo unde și Jurnalele Corbului, proiectul fotografico-literar al lui Corbu își are casa. Împreună editează și publică des diverse… de la beletristică la ciudățenii. Luiza, îngerul păzitor al Proiectului Corbu, e mai activă în partea asta și împreună lucrează pentru sufletele noastre. Cel puțin ei așa cred și așa încearcă. Sunt critici cu ei și muncesc mult ca să fie cât mai aproape de adevăr, iar asta e o caracteristică pe care n-o auzi des invocată despre lume.
Eu recomand să probați cele aberate de mine mai sus și să luați și-un prieten, sau chiar familia, părinții și-un vecin măcar. Chiar dacă e zi din săptămână. O să ajungi la timp acasă. Nu te-ngrijora.
Articol scris de Dan Ursu Olar și publicat în Reporter pur si simplu.]]>