Dezlegania este un echilibru între lumi care lucrează cu sufletul. Corbu se apropie de lumină, ancorat încă în trup, dar cu sufletul înălţat într-un ritual magic care îi arată calea, îi arată cine este de fapt. Călătoria lui este o succesiune de stări neliniştite dar care toate duc spre acea trecere către vis, către sunet, către autenticitatea trăirii.
Deva – Târgu Jiu – Bucureşti – Urlaţi – Braşov – Bistriţa – Zalău – Ortelec – Cluj-Napoca – Cahul – Ungheni – Hida
În carte aceste opriri ale Dezleganiei sunt văzute ca paşi de încercare, cu interacţiuni noi, cu provocări şi experienţe neaşteptate. „Brâncuși sculpta piatră. Eu sculptez sunetul”, spune Corbu. Şi sunetul se înalţă spiralat ca o coloană a infinitului, străpungând cerul, trecând dicolo, până la pasăre, până la sărut. Pentru că Brâncuşi motivează şi inspiră.
Ritualul din Dezleganie trece prin forță, înţelepciune și iubire spre pendularea dintre zgomot şi linişte, dintre întuneric şi lumină, dintre viaţă şi moarte. Poţi să iei parte, să apuci calea alături de el, doar păstrând curăţenia sufletului. Numai aşa poţi să te deschizi, să te înalţi în lumină, să treci şi tu dincolo. El poartă crucea în suflet iar călătoria lui e un joc de lumini şi umbre, de unghiuri, de perspective. Ochiul lui percepe altfel, le vede dincolo de văzut şi le transpune în sunete, în vibraţii, în armonii. Orice întâlnire cu el comprimă timpul, transformându-l într-o zbatere de aripă.
Kilometrul zero e ancorat în interior. E punctul de plecare. Dacă artistul e bine, te poate lua alături, în siguranţă, pe drumul care uneşte. Fiecare interacţiune e inedită. De la inocenţa copilului deschis spre improvizaţie, la bucuria unei clipe de linişte în muzică a soldatului. „Taina nu se poate descrie”, spune Corbu. E simplu: trebuie să ajungi la ea, să fie experienţa ta, pentru că orice cuvânt e sărac, e doar o parte, e doar puţin. Trebuie să fii de faţă la comunicarea cu Divinitatea prin artă, într-un „spectacol sonor iniţiatic”. Atât. Ca parte dintr-un acvariu de suflete. Chiar şi acum!
Articol scris de Camelia Bușu. Fotografii realizate de Sebi Tonț / Defoto Eveniment găzduit de Muzeul Ţării Crişurilor Oradea - Complex Muzeal și organizat de Cultură în Mișcare. ]]>
E necesar să vă povestesc o întâmplare fabuloasă din viața mea. O întâlnire remarcabilă, o „colaborare” nici măcar visată și efectul pe care l-a avut Roger Waters asupra mea.
Totul a început în liceu, când, curios fiind, ca de obicei, căutam muzică nouă. Terminasem de ascultat toate casetele din casă în mod repetat, cu o excepție. Una singură a fost mereu pe raft, pe care am mai testat-o de câteva ori, dar nu s-a prins de mine. Până într-o bună zi, când, sătul de Voltaj, Tudor Gheorghe, Phoenix (da, știu, era amestec mare, dar așa am căutat), am acordat încă o șansă acelei casete ciudate cu copertă de culoare cărămizie și neatrăgătoare. De data aceasta am ascultat cu atenție, cap coadă. Acolo s-a plantat în mine sămânța Pink Floyd, cu The Wall vol II.
Apoi au urmat câteva momente decisive în formarea mea. Țin minte un moment, când tatăl meu mă ținea în brațe, dădea play la acel album, îl oprea, îmi explica despre ce auzeam, apoi iar dădea play la The Wall, iar oprea și iar îmi explica și tot așa. Eram un copil de câțiva ani, ce puteam să înțeleg? Totul! Am înțeles tot ce era de înțeles în acel moment. De aceea recomand părinților să-și ducă copiii la concerte și să le pună să asculte muzică. Evident că recomand Corbu, dar până la urma urmei, orice moment artistic e bun să fie urmărit. Prin facultate, când colindam lumea, am făcut cumva de am mers la R. Waters - The Dark Side of the Moon, în Budapesta. Am stat 8h la autostop, eu și Cosmin Cățănaș, cu o zi înainte, ca să fim siguri că ajungem. Am intrat primii în sală, am plâns de fericire și 3h nu ne-am luat mâinile de pe grilajul metalic din fața scenei, de la care mai erau 3m până la microfonul lui Waters. Apoi am mers 3 zile cu autostopul, singur, în Grecia, în Atena, să văd Roger Waters - The Wall. Am stat în tribună, la etajul 3, cea mai de sus și mai îndepărtată lojă. Apoi a urmat Bucureștiul, tot The Wall, în anul următor, iar în acest an am avut parte de unul dintre cele mai frumoase cadouri de la sora mea, Adelina, Roger Waters - This Is Not a Drill, Milan-It.
Acum, te întrebi de ce mă laud singur? De ce „mă dau mare” cu concertele Waters? Asta a fost doar ca să înțelegi cât de mare impact a avut acest om asupra mea și încă nici nu am ajuns la cireașa de pe tort. Picătura care a umplut paharul a apărut în pandemie, odată cu ocazia acelui manifest: Cei care tac. În pandemie am compus albumul conceptual Cei care tac, după textele scriitorului de literatură fantastică, Marian Coman, care a publicat două volume din trilogia Haiganu. Vă recomand să le căutați și să le citiți, iar dacă vă place, să ascultați și Bivolița, pentru că aceea e teaser din volumul III, care încă nu a apărut. Bun, și ne spui odată care e legătura cu Waters? Da, ajung și acolo, dar fiind vorba despre o legătură, am considerat necesar să-ți dau informațiile acestea ca să poți face legăturile. Acum avem nevoie doar de ce să ne legăm, iar pentru asta sunt necesare câteva chestiuni: trebuie să asculți albumul Cei care tac, pe care-l găsești pe platformele online, să citești Haganu I, II și III-ul când va apărea și apoi să vizionezi Cei care tac filmat. Un concert live, evident că era ideal, dar să lucrăm cu ce avem.
Spectacolul Cei care tac, la fel ca tot ceea ce fac, este unul conceptual. Are o idee, o formă, un sens și ceva din el lucrează în mine și în cei ce îl ascultă. La final există un moment în care facem o prezentare fără cuvinte, iar apoi ieșim din scenă și urmează un moment în care spectacolul este susținut de însăși scena goală. Apoi apărem în public, se aprind luminile și aplauze, poze, autografe. Toate acestea se întămplă pe o coloană sonoră: Roger Waters, pe care, dacă o postezi pe YouTube, așa cum am făcut noi, e imediat depistată și neavând drepturile de autor, YT cere ori să o ștergi, ori îți șterg ei sunetul, ori primești drepturile de autor. Era prea frumos încât să acceptăm primele variante, așa că Luiza, Îngerul Păzitor al proiectului Corbu, a făcut nefăcutul și a ajuns cumva până la Roger Waters și acesta și-a dat acceptul pentru video-ul nostru. El în persoană, nu echipa lui! Da, iar zici că mă laud și că ce vreau să transmit prin asta, așa-i? Nu mă laud! Încerc să-ți transmit ceva să te încurajez prin propriul exemplu că merită din plin să nu te oprești, să lupți pentru tine și să perseverezi cu încredere în arta pe care o faci. Într-o bună zi apare un dumnezeu al muzicii, cum e Roger Waters, și îți dă o binecuvântare și-ți amintește că sinceritatea și perseverența în artă este singura cale în care merită să-ți aduni toată energia.
Așa că, drag cititor, amintește-ți, când ai vreme și puțină liniște, să citești și să asculți Cei care tac.
]]>
Mi-a spus un coleg de breaslă că intro-ul de la spectacolul ”Fereastra” este mult prea lung și că nu a putut să rămână până când începe. Doar că el, cum nu-mi cunoaște mai deloc arta, nu se aștepta ca tot spectacolul să fie doar un intro. Într-un fel îmi și pare rău că nu a rămas, că, totuși, are o experiență impresionantă în domeniu și știe ce vorbește. Mi-ar fi plăcut să aud o părere construită pe ceva palpabil, despre ce spectacole facem.
Dar, din cu totul și cu totul alt punct de vedere, ”Fereastra” este ceva fabulos! Ea, la fel ca Dezlegania, conține un filtru la început. Păi, ce crezi că se întâmplă când stau nemișcat 10 minute la intrarea în spectacol? Acolo se face selecția. Acolo pleacă cine nu rezonează (colegul meu de breaslă a avut treabă în altă parte a cetății) și rămân doar cei ce apucă să vadă printre ziduri primele fărâme de lumină ce încep să treacă prin ”Fereastra”. Aceia sunt heruvimii. Abia apoi, începe să prindă viață pământeană, când începe respirația. Așa văd eu prin Fereastră.
După acest început, impropriu și incorect spus, pentru că începutul începe când intru pentru prima dată în spațiu și privesc, respir și ating pământul. Finalul începe în momentul în care mă pregătesc să car scule la mașină și se se termină în momentul în care am închis mașina. Cum ar zice un vechi amic, V., asta e teoria chibritului. Dar nu e!
O voi scrie detaliat și pe aceea, dar ce zic aici, sigur nu e teoria chibritului. Aici încercam să îți descriu ție, unui om care nu a fost prezent la eveniment, cam cum se vede și cum se simte ”Fereastra”. În teorie așa este, dar în practică, în momentul în care ”Fereastra” a fost deschisă, efectul se simte mult după ce am plecat fizic din spațiul unde a fost făcut acel ritual al ei.
Dintre toți cei ce au fost acolo, ”Fereastra” a selectat două suflete: Bătrânul și Văduva. Ei au fost cei ce au primit, cei ce au dat și cei ce au ajuns în lumea mea invizibilă. După o discuție cu Sergiu Galis am ajuns la concluzia că e vorba despre galaxia C-Pax.Spectacolul „Ce-am pățit odată în Cetatea Severinului”, cel care a deschis Festivalul Medieval al Cetății Severinului 2023, este diferit. Are efect diferit și lucrează într-un mod opus Dezleganiei sau Ferestrei. În primul rând, aici sunt cu oameni pe scenă, ceea ce face ca energia construită să fie o energie de grup. Masculină, cu 3 bărbați pe scenă și o energie feminină din umbră. Scopul e simplu: trebuie ajuns la inima profanilor. De aceea, în aparență, acest spectacol pare simplu și cu subiecte banale, dar evident că și subtilitățile sunt observate de cei ce au o anumită pregătire. Pentru Fereastră îți trebuie puțină literatură. Ce-am pățit odată vorbește într-un limbaj mai accesibil.
Bătrânul a spus foarte clar că poezia este o metaforă, nu o știință. Poezia poate fi interpretată, știința nu. Ei, cu siguranță, dacă apelăm la teoria chibritului sau la despicarea firului în patru am ajunge la concluzia că poezia și toată simbolistica ei este o știință exactă.
Bătrânul frate mi-a dăruit un corb plin de culoare, nu ca toți corbii. În căutarea albului pierdut, Corbu zboară prin Fereastră. Copiii Văduvei se mută într-un alt loc unde încep să pună fundația peste care să construiască Coloana Armoniei.
C-Pax!VIDEO - Corbu live la Cetatea Medievală a Severinului:
]]>
Vorbește cu mine!
Titlu inspirat. Vedere din perspectiva unei meduze care înnoată pe zidul cu 21 de ferestre
The Window of the Soul, music performance: Sergiu Corbu Boldor
International Inter-Art Camp, XXVIth edition, 2023
Suflete al meu, ești aici? Vorbește cu mine! Imediat după întrebare în urechi am auzit un sunet de consistența unor pași goi care se plimbă prin iarbă:
„A privi un nud pictat trebuie să fie o plăcere la fel de mare ca şi aceea de a asculta muzică în timp ce îl admiri în real”. Brauner, ești aici? Vorbește cu mine! Imediat după întrebare am simțit că trupul mi se transformă în scafandru. Pielea îmi devenise sunet, tălpile deveniseră urechi, iar ochii 21 de ferestre. Sunt o meduză care înnoată pe zidul cu 21 de ferestre. Pe măsură ce se lasă întunericul devin din ce în ce mai vizibilă. Îmi activez cei 21 de ochi-fereastră și încep să aud: „Luați loc în acest templu al inimii. Vreau să îmi leg viața de ceva fantastic. Necunoscutul să locuiască în mine”.
Dacă ați face un exercițiu și ați privi de sus în jos ați vedea un trup care se zbate asemenea unui cutremur, în trup încep să apară crăpături, iar printre aceste crăpături se infiltrează un soi de interferențe, vocile artelor. Fiecare voce are preocuparea sa. Dacă ești atent aceste voci ți se vor infiltra atât de mult în propriul tău trup încât va deveni un trup de sunet, de culoare și de piatră șlefuită.
Astfel am primit întâlnirea dintre performance-ul sonor oferit de Sergiu Corbu Boldor, The Window of the Soul, culoarea și piatra artiștilor ajunși la Aiud în cadrul celei de-a XXVI-a ediții a Taberei Internaționale de Artă Plastică Inter-Art, 2023.
Una dintre marile întrebări care mă frământă de când am ales să fiu călător printre arte este cum să construiesc un sediu interior, asemenea unui hambar, în care să acumulez cea mai bună hrană din lume, acea hrană emanată de calitatea artelor. Și, după ce aflu secretul propriei căutări, să las chei în lume care să deschidă hambarul, astfel încât fiecare om-căutare să se hrănească din hrana care-l împlinește. Va trebui atunci să mă feresc de celebrul Om gol care transformă calitatea hranei mele într-un produs de consum. Omul-Artă nu consumă, de aceea el apare ca fiind abstract, indefinit, omul-artă construiește punți.
Matilda, ești aici? Vorbește cu mine! Imediat după întrebare Matilda se transformă într-o meduză care înnoată pe zidul cu 21 de ferestre. Privește în curtea Colegiului Bethlen Gabor și-l vede pe Stefan Balog aducând lumină pentru Fereastra Sufletului. Corbu coboară în public și le dăruiește bețișoare parfumate împlinind ritualul esenței artistice. Din acest punct granița dintre profan și sacru devine o linie trasată aleatoriu pe tabloul lumii ca să nu dea voie niciunei forme artistice să cadă în manierism.
Din acest punct Nebunul deschide fereastra și își începe călătoria, iar Magicianul invocă porți: Foc, Aer, Apă, Pământ, Spirit. Oglindă și transformare. Depolarizarea intimității. Depolarizarea conștiinței. Un proiect pentru vertigo în care omida devine fluture. Tăcerea invocă asistența Marelui Artist, această manifestare a ceea ce transcende cunoscutul. Nu pot să descriu ceea ce face Sergiu Corbu Boldor pe scenă decât prin a spune că ceea ce face el nu mai este muzică, ci este muzica muzicii, este întâlnirea sunetului cu piatra, cu mirosul, cu auzul, cu tactilul, cu vederea, cu acel Dincolo care tulbură și liniștește în aceeași măsură.
Vorbește cu mine, îmi spune artistul, vorbește cu mine fără să mă rogi să-ți dau explicații, vorbește cu mine fără să mă identifici într-o formă cunoscută ție, vorbește cu mine fără să-mi trasezi limitele propriei tale percepții, vorbește cu mine ca și cum ai fi o meduză care înnoată pe zidul cu 21 de ferestre. În acel punct ne vom întâlni și vom construi un sediu interior al Artelor.
Articol scris de Luiza Matilda Mitu
]]>
N-are tot Netflixul așa serial cum văd eu pe viu în serile de felul ăsta.
E tare greu să-ți ignori apucăturile. Iar asta, mai ales, după ce, mai toată viața de adult, am fost în jurul scenelor, evenimentelor, trupelor, muzicilor, concertelor, în cam toate rolurile posibile, de la cărător de scule, la performer și chiar manager. Poate sună ca o aroganță, dar ăsta e primul gând cu care mă lupt în momentul în care ajung în orice situație unde se cântă sau se eveniment – scene, repetiții, chiar și artiști stradali, nimic nu scapă și, de fiecare dată, câștigă. Îl las să mă preia și-ncep să amușin, ca un cățel trufar, după tot ce-mi dă un iz de profesia asta pe care, din păcate, n-o mai practic pentru că… motive. Și merge… merge fantastic. Încep să-mi sară-n ochi cabluri trase prost sau perfect aliniate, configurațiile de backline, instrumentele care stau să cadă sau pe care urmează să plouă, fiindcă au fost lăsate prost la soundcheck, comportamente de trupeți, de sunetiști, patroni, manageri și chiar fani obositori. Se arată iute dintre ei personajele tipice din orice bar, din orice oraș al țării ăsteia: bețivanul etern; lingușitorul cerșetor; pseudo-înțeleptul retras; vampa care vrea neapărat un trupete, trupetele pe care-l vrea și nu-l va avea, dar și celălalt pe care-l va avea, deși nu-l vrea; trupetele naiv, cel egomaniac… și toate celelalte mii și mii de comportamente, personaje ori capcane: droburi de sare care vor cădea până la finalul serii sau care or să-mi arate alte noi demențe, pe care, și dacă-ncerc să mă opresc din a le observa, tot le văd. Nu mă plâng. E chiar magic. N-are tot Netflixul așa serial cum văd eu pe viu în serile de felul ăsta.
De-un milion de ori am vrut să și pun pe foaie treburile astea, dar, pân-acasă, se pierde vraja și mă-ntorc în lumea în care, după ani întregi de muncă asiduă, care n-au contat deloc, m-a scuipat industria ca pe-un zgârci pe care nici n-ai observat că nu-l mai ai între dinți. Mă rog, despre astea om vorbi în altă lamentare depresivă fiindcă, de data asta, e despre altceva vorba.
De data asta, așa cum sper că ți-e evident, dac-ai citit pân-aici, scriu despre o experiență.
La îndemnul îngerului păzitor al proiectului CORBU, Luiza Matilda Mitu, după concertul lor din Club Flex, în Arad, de pe 22 noiembrie, am hotărât că poate are ceva utilitate să scriu critica asta, sub un fel de formă de cronică, așa cum o numeam cândva, Cronica Ursului. În consecință, înarmați-vă cu răbdare și iată:
Cronica Ursului: Concert Corbu – Ce-am pățit odată în Flex
În primul rând, ca să nu existe confuzii, mă numesc Dan, dar, oficial, numele meu neoficial este Ursu Dinpăduremîncătorul, Îndelungvorbitorul și Îndubălocuitorul – ciupercuționist, grasfluensăr și trubadurs celebru. Da, am fost coleg de trupă, de viață, de autostop, de stradă, de apartament, de creație, de cam tot ce se poate, mai puțin gagici, cu Sergiu Corbu Boldor – liderul proiectului care-a cântat în seara cu pricina așa că, sigur, o să dai peste trimiteri personale. Nu promit să mă păstrez imparțial, dar, ca să fie relevant și pentru tine ce citești aici și nu doar pentru mine, o să încerc să nu devin prea criptic, melodramatic sau nostalgic cu trimiterile personale. O să încerc.
Ultima experiență când l-am trăit pe Corbu pe scenă a fost la Dezleganie, un spectacol pe care l-am primit în Manufactura din Timișoara. A fost un one-man show și a fost total atipic pentru un concert. Atunci n-am scris cronica – ce fraier… puteam compara acum – dar oricum, azi se promitea a fi ceva foarte altfel decât atunci. Concertul era anunțat cu tot cu trupă de data asta, deci aveam să-i aud băieții noi cu care cântă. Știam de chitaristul tânăruț, dar super implicat, de toboșarul mega energic, de basistul care e dirijor – toate ingrediente cu potențial bun pentru poveste. Mai eram și tare curios de evoluția lui Serj, poreclă primită acum un milion de ani în Timișoara când cântam împreună în trupa de (pe-atunci) balkan pop punk „Popa Sapcă”. Eram curios cum reușește să-și pună pe scenă nebunia aia pe care o cunoșteam cândva mai bine ca oricine: cum a evoluat; cum sau dacă urma să ne țină captivați; dacă și-a trecut peste tăcerile când îi cădea scena; dacă și-a depășit barierele rușinii cretine pe care ni le luăm cu toții în primii ani de viață; dacă e sincer; dacă-l doare, dacă muzica ce iese din el trebuie să iasă așa și numai așa pentru că altfel toată lumea asta minunată devine un iad insuportabil în care n-ai de ales și trebuie să te tot chinui să înoți fără mâini și picioare prin smoală fiindcă poate poate, în ciuda întregului ocean de draci și demoni, îți iese data viitoare și măcar un colțișor de fragment de frântură de latură de bucățică de lume mai este, totuși, rai. Nu exagerez: unii dintre noi așa trăim scena, muzica, arta. Unii. Nu toți. Nu mulți. Sunetiștii cam rar (ha ha – inside joke).
Se anunțase treaba la 19.00, iar eu de pe la 18.30 am fost acolo, ca să mai povestim, să ne mai spunem una alta… ce vorbesc, voiam să văd tot și să am timp cu sala înainte să vină toți claie peste grămadă. M-am văzut cu birtul adolescenței, în care habar n-am când fusesem ultima dată. Pe vremea mea, se numea Frontiera și era club de Jazz. Acum se numește Flex, un brand și el vechi, de pe vremuri și, iată, longeviv… chiar și-n Arad. M-am bucurat să mă revăd și cu Adi – proprietarul clubului – că și de el mă leagă niște câteva aventuri și concerte organizate cândva pe vremea când muștele erau cât găluștele și le vânau vânătorii cu puștile. Am observat o scenă echilibrată și-un sunetist calm care mai făcea ultime reglaje la lumini. Am văzut un mixer sau multipad, sau ceva controller pe un cazan extra în stânga tobelor – un set albastru și fain de tot de tobe pe care-l recunoșteam din poze. Am văzut arcuș + arcuș de rezervă, în stative pe stativul de microfon – evoluție faină, n-aveam noi bani de așa ceva când cântam punk acustic folcloric medieval. Am văzut brizbrizuri absente: fără draci pe stative și fără covoare, traiste sau alte artificii. Am văzut lumini suplimentare și mașină de fum. Am văzut cabluri trase cuminte și elegant. Am fost colegi ca tehnici de scenă la Celelalte Cuvinte timp de 2 ani – nici nu m-așteptam să văd scena altfel. Am văzut un post de vocal-vioară cu un procesor/looper la picior și vioară pe stativ. De la ultima cântare, unde scena era doar Corbu înconjurat complet pe 3 părți de mixere, stative, instrumente, procesoare, tablete și laptop-uri, era clar că, de data asta, urma ceva foarte altfel: de echipă, de vers, de show, de artificii muzicale, nu fizice.
Avem timp atunci să ne respectăm artiștii… cum am făcut-o și de Covid.
Pe la 20.30 s-a pornit scandalul. Da, cu peste o oră întârziere, dar… așa-i la Arad (și nu doar aici). Concertele-ncep măcar cu o oră întârziere. Așa e stilul. Nu știu de ce. Nimeni nu știe de ce. E un fel de lasă-mă să te las și nu e bun pentru nimeni, dar așa e. Omenirea a ajuns pe Marte, Elon a lansat o conservă electrică-n spațiu, dar la Arad concertele încep cu minim o oră mai târziu. Bine, ca s-o zic pe-aia dreaptă, nu arădenii au ajuns pe Marte, deci sunt și eu nedrept, ce dracu, Ursule! Oricum, nu e singurul loc. Se-ntâmplă și la case mai mari. Doar n-o fi capăt (vestic) de țară, nu? Curios că la teatru și filarmonică se începe la timp… of, nicicum nu-i bine cu voi, ăștia! Dacă se face, că de ce se face! Dacă nu se face, că de ce nu se face? Nu? Tinerii din ziua de azi!
Era-ntr-o zi de marți cu ploaie afară – mă așteptam să fim maxim 3 oameni în tot birtul și asta incluzând trupa… care-s 5. Ei bine, n-a fost chiar așa. Ne-am adunat în șocantul număr de vreo 20 de toți. Aia e, oamenii nu cultură obscură marțea, fiindcă lucrează a doua zi, au nevoie să nuștiuceuri, trebuie să bani, să Netflix, să familie, meditații, fasole la cuptor… ce să mai? E de înțeles: vremuri grele; război în Ucraina; cupa mondială; motorina scumpă – doar n-o s-ascultăm viori! Las că le dăm share în pandemie. Oricum, sigur mai vine una, nu? Avem timp atunci să ne respectăm artiștii… cum am făcut-o și de Covid. Unde stăteau ei, livratorii, și nu știam noi cum să ne vină mâncarea și mai sub bot. Vezi? Noroc că… Dar hai s-o zicem, dom’le, și p-aia dreaptă: ce naiba de promovare face și Corbu ăsta! În loc să posteze zilnic și isteric pe minim 4 platforme sociale, el trăiește o viață plină de acțiune, sens și însemnătate ca să poată să-și facă meseria la potențial maxim și să ne dea și nouă un produs cât mai calitativ! Ce fraier! Pics or it didn’t happen, bă! Nu postezi, nu exiști!
Nu contează, Jean boxează! Sigur e adevărat dacă rimează, nu?
În fond, ce altceva e truda aia înspre înălțarea sufletului pe care o pregătești cu muncă asiduă și apoi o practici ritualic împreună cu alții ca tine cu care poate poate vă mai izbăviți din dureri și celebrați din bucurii împreună făcând asta?
Hai să nu mai divaghez, că, totuși, cronica asta ar trebui să fie și despre concert, parcă. Până la ora începerii cântării m-am cam învinuit, recunosc. M-am luat cu vorba și cu un roșu sec și ne-am înțeles tare bine, mai ales c-am avut timp berechet să ne facem de cap. Am povestit despre turneu cu trupa, despre surprizele avute în celelalte cântări, despre o sală plină în zi de duminică la Zalău și luni la Oradea. Atenție: luni seara plin! Am cunoscut și noii membri ai trupei. I-am văzut veseli, entuziasmați și zâmbitori – așa-s muzicienii sub 25, tind să fie mai veseli… săracii. Am făcut și niște conversație cu oceanul inimaginabil de 3 zâne de prin public: o adevărată ieșeală, dar, oricum, la cât sunt de antisocial în ultimii ani, chiar nu sunt ironic de data asta – a fost brici. Pe când a început concertul la fix o oră jumate de când scria pe afiș, eram numa’ bun și vesel să tac naibii odată din gură și să trăiesc treaba cu muzica. Zis și făcut: începe cântarea!
N-am avut inspirația să notez un playlist, dar mi se șoptește-n cască cum că prima piesă a fost Hora din caval – o preluare după o melodie folclorică pe care cred c-ați auzit-o mulți și care-i tare jucăușă. Cântată însă cu multe efecte, nuanță, trupă, spectaculozitate – capătă multe alte nivele și e perfectă pentru introdus auditoriul direct în misticisme. Tot în acest scop, am mirosit și-un truc pe care-l foloseam și împreună la cântările noastre și de care nici eu nu m-am lecuit de-atunci – tămâia! Da, s-a aprins în birt tămâie. Și s-a potrivit, chiar bine! În fond, ce altceva e truda aia înspre înălțarea sufletului pe care o pregătești cu muncă asiduă și apoi o practici ritualic împreună cu alții ca tine cu care poate poate vă mai izbăviți din dureri și celebrați din bucurii împreună făcând asta? Nu tot slujbă? Slăvire? Divinizare? Unii popi, din unele religii, o să fie de acord cu mine. Alții, mai slabi de tărtăcuță, o să spună chiar opusul. Din păcate, prin instituțiile noastre bisericești, cam predomină varianta a doua. În orice caz, culturala noastră liturghie așa a-nceput. Și a fost bine.
Nu, n-am fost la o piesă de teatru și nici la un concert, ci la un spectacol despre un concert. O serie de… dume – ca s-o zic cel mai explicit – de care seara noastră a fost plină și care, pe toți împreună, ne-au dus, subtil, dar foarte funcțional, într-o comuniune – o stare de emoționare împreună atât de absentă și necesară în ultimii ani.
A venit apoi „Ce-am pățit odată” – și-a fost în forță: început cu putere, piesă alternantă cu pasaje energice, dar și cu momente de vorbit cu public. Mi-a intrat foarte bine. Lumea s-a mișcat din prima – puțini da’ buni, vorba ‘ceea – chiar dacă de pe scaune, iar conexiunea public-artist s-a instalat din start. Serj a-nceput-o super natural, cum l-am văzut de sute de ori, dar, de data asta, cu și mai mult control. Diferența între un muzician școlit doar în fața portativului și unul care-a cântat și pe stradă se vede de la o poștă. Dacă ai trecut conștient și conștiincios prin școala străzii, tu știi că ai maxim 30 de secunde acces la urechile omului ăluia și atunci trebuie să-i dai să simtă, altfel simte în continuare că nu simte și-i degeaba toată povestea, oricât de exact pui degetul pe corzi. De la prima piesă Serj s-a uitat în ochii fiecărui membru din public – sigur, nici grămada de ochi nu era una imposibilă, dar i-a văzut și le-a vorbit, fiecăruia. Le-a întors atenția și asta, ei bine, asta din prima a făcut ca toată șandramaua să nu fie numai despre muzică și ce-i pe scenă, ci să fie și despre public – despre fiecare dintre noi cei care eram acolo. Nu-i nimic nou sub soare, vorbeam des despre tehnica asta, rar posibilă cu public mare, dar ce vreau să subliniez e că mișcarea asta e una care schimbă total miza unui eveniment – te face parte integrantă din spectacol. Te face să fii, să exiști, să simți, și, potențial, să ai reflectorul pe tine. Doamñe-ți mulțam pentru wireless – așa s-a și plimbat flăcăul printre noi cântând și a extins efectiv scena în tot spațiul. E clar, după așa un început, eram intimi și cu toții acolo… sau aproape cu toții, că cineva venise și ca să povestească și avea tare multe de zis, că l-am auzit din spate tot concertul încercând din răsputeri să răzbească peste nemernicii ăștia cu boxele lor de fix marți s-au trezit să pună ei concert. Un mare lucru la un spectacol e să folosești și liniștea în ecuație. Îmi amintesc de un acustic Implant Pentru Refuz pe strada Alba Iulia din Timișoara când, între piese, înainte de aplauze se auzea susurul cald al fântânii și nimic altceva – noi l-am auzit pe Vasile surprins la fiecare final de piesă strigând ceva ca să se audă. Știi? Așa cum pățești la vreun chef când se termină piesa, dar tu urlai ceva despre chiloți. Aia e, o mai pățești – unii realizează ridicolul și se opresc, alții o dau înainte că doar ce tăt ăsta ñi, că-i concert de ruacheri! Oricum, cu pasaje susținute serios de trupă și vorbe alese destul de binișor, ce voiam să zic e că pățania muzicală a început prin includerea tuturor celor care-au venit pentru cântare în aceeași oală: Și uite-așa, voinicii noștri porniră într-o nouă aventură!
Iar când spun muzician, nu mă refer la rigidul virtuoz școlit doar din știme, ci la omul care simte vie arta cu care se joacă pentru a produce din ea viață – momente de viață. Mă refer la trăirea vie a artei ca o unealtă integrată în viața de zi cu zi, la folosirea ei constantă ca parte nu din tolba de săgeți de înfruntat viața, ci din straița cu bunătăți pe care le scoți la înaintare când te veselești.
O aventură complex de descris: una în care muzica a fost în continuu doar unul dintre elementele unui spectacol. Nu, n-am fost la o piesă de teatru și nici la un concert, ci la un spectacol despre un concert. O experiență în care nu e doar arta un pretext pentru a ne întâlni cei care trăim de-un fel, ci, în același mod, și concertul e doar un pretext pentru a manifesta un fel de-a fi și trata lumea, o sumă de acțiuni, giumbușlucuri, mișcări, micro-decizii care împreună au ceva de stârnit în sufletul, mintea, zbuciumul receptorului. O serie de… dume – ca s-o zic cel mai explicit – de care seara noastră a fost plină și care, pe toți împreună, ne-au dus, subtil, dar foarte funcțional, într-o comuniune – o stare de emoționare împreună atât de absentă și necesară în ultimii ani. Întocmai precum strângerile de mână specifice identifică grupuri sau dialectele, subculturi, exact așa seara noastră a fost plină de inside jokes, de trimiteri, de metafore și alte figuri de stil pe viu. Ca să pot să vă explic la ce mă refer, o să mă întorc niște mulți ani în urmă, cred că cel puțin vreo 10, pe terasa din Moszkva, Oradea, unde mergeam să ne bem berea noastră cea de toate zilele cumpărată din bani făcuți cântând pe stradă. Nici nu mai știu cu cine eram la masă când s-a întâmplat asta, dar, după o zi destul de productivă, hotărâserăm că ne permitem câteva beri, așa că, multe beri mai târziu, eu cântam la linguri și Serj se juca cu vioara pe cine știe ce piesă împreună cu vreo 10 alți cheflii la masă. În vria amețelii, însă, a hotărât să facă din asta un moment. A început din nou piesa și s-a împiedicat tot acolo. Și din nou. Și din nou. N-am înțeles unde vrea să ajungă, dar mie asta îmi semăna fantastic cu felul în care acul de pick-up agăța când ascultam povești de pe discuri de vinil în pruncie – poate unii vă mai amintiți de asta, ceilalți o să-mi confirmați doar cât de mulți ani am adunat, totuși, în spate – așa că am reacționat instinctiv și m-am întins spre arcușul lui, l-am ridicat ca pe un ac de pick-up și l-am pus la loc: moment în care Serj a reluat piesa cu aplomb, intonație și, bineînțeles, fără să se mai împiedice. Nu știu dacă are prea mare efect povestită faza asta, dar sigur că masa a explodat în râs, iar noi am rămas cu figura asta după noi în multe alte situații în care am mai cântat împreună de-atunci înainte. Poate nu pare mare lucru, dar rar am văzut situație în care duma asta să nu aibă un efect special, mai ales că are iz de nostalgie. Ei bine, am văzut rejucată figura asta în Flex, deși noul basist doar a împins de arcuș, deloc cum ai face cu un ac de pick-up, așa că nu știu cât efect putea să aibă și asupra publicului, dar mie mi-a amintit de momentul ăla de-acum un milion de ani și de modul în care încercam să găsim noi și noi metode de a surprinde, crea și juca la maxim rolul de muzician.
Iar când spun muzician, nu mă refer la rigidul virtuoz școlit doar din știme, ci la omul care simte vie arta cu care se joacă pentru a produce din ea viață – momente de viață. Mă refer la trăirea vie a artei ca o unealtă integrată în viața de zi cu zi, la folosirea ei constantă ca parte nu din tolba de săgeți de înfruntat viața, ci din straița cu bunătăți pe care le scoți la înaintare când te veselești. Neșcolit fiind de mic în muzică, am avut tot timpul un handicap față de cei care citeau portativ și care, frecvent, m-au privit de sus – mă rog, pare să fie o caracteristică tot mai rară în lumea absolvenților de conservator, dar cândva părea însăși trăsătura de bază a muzicianului – dar care, am aflat ulterior, e de o total altă natură decât credeam. Puținul pe care îl știam l-am folosit tot timpul la maxim și asta m-a motivat și să învăț mai mult și să-mi mai scad din handicap, dar, mai ales, m-a făcut funcțional și relevant ca artist în viețile celor din jurul meu. Să fim bine-nțeleși, cu cât mai multă teorie muzicală știi și cu cât mai doxă ești de educație muzicală, cu atât mai multe șanse ai să faci ceva care contează din punct de vedere artistic, dar e numai o mică parte din tot ce înseamnă artist. Una pe care prea des se pune accent în detrimentul sau absența completă a celorlalte laturi. Ei bine, la spectacolul Corbu din Flex am găsit din plin „artisticăraia” asta despre care vorbesc. Am trăit din plin momente ca cel descris mai sus și despre care nu vreau să vă vorbesc, fiindcă nu vreau să vă stric surpriza. Ideea e că dacă mergeți deschiși, atenți și pe fază la acest specatcol, o să trăiți mult mai mult decât la un simplu concert – o să trăiți ceea ce mulți numesc sec ca “performance”, deși, la drept vorbind, cuvântul ăsta, exact la fel ca sintagma “spectacol interactiv” sunt prea rigide și fumate ca să descrie fidel realitatea.
În mintea mea, muzica live nu e necesară pe lume fiindcă fiecare moment e unic sau fiindcă asta susține artiștii ori fiindcă te mai vezi cu unu’ altu’. Da, au și relevanța lor motivele astea, dar principalul pentru mine e performance-ul, trăirea comună a artei, ridicarea împreună la nivele mai calitative de experimentare a vieții: spirit, suflet, familie, comunitate, îngeri! De asta avem nevoie de artă! Nevoie foarte mare de artă.
Mai sunt și alte câteva subiecte pe care vreau nepărat să vi le expun despre spectacolul corvin, dar am insistat să-l discutăm pe cel despre caracterul performativ, fiindcă îmi pare cel mai important și, oarecum, e și cel care explică și următoarele elemente despre care o să vorbim. În mintea mea, muzica live nu e necesară pe lume, fiindcă fiecare moment e unic sau fiindcă asta susține artiștii ori fiindcă te mai vezi cu unu’ altu’. Da, au și relevanța lor motivele astea, dar principalul pentru mine e performance-ul, trăirea comună a artei, ridicarea împreună la nivele mai calitative de experimentare a vieții: spirit, suflet, familie, comunitate, îngeri! De asta avem nevoie de artă! Nevoie foarte mare de artă. Și de-aia au artiștii “aere” și oragnizatorii tabula rasa din primării și sunetiștii leneși nu le înțeleg: fiindcă operează de pe total alte paliere. Bine, personal cred că toți ar trebui să avem aere permanent și să nu acceptăm nimic mai puțin decât calitatea maximă a vieții, dacă tot am ajuns pe Marte deja. Respectul, care începe cu respect de sine, lipsește radical din ecuația în care “merge și-așa” sau “cine-s mă și ăștia de vor de-astea pe scenă, că am io 2 boxe și dăm plei de pă sidiu, ceee…?”, iar, aparent, cel mai des, ăștia sunt marii piloni care dictează activitatea organizării de eveniment la noi în țară. Atâta știi, atâta faci, pleacă toți muzicienii din țară. Pe cine interesează, nu? Ți-ai ales să fii artist, ce te tot plângi atâta, că doar pentru tine și emoția ta o faci, nu? La muncă, nu la-ntins mâna! “Mereți la Vocia Rominiei dacă nu vă comvine!”
Dar, revenind la spectacol, despre muzică ar mai fi relevant să vă spun câteva treburi. Se simte des influență folclorică, dar nu abundă încât să fie supărătoare. Se simte profund preferința pentru clasici – cei din anii ’60 adică: rockul vechi, psihedelic uneori, Pink Floyd, Jethro Tull, Phoenix. E inevitiabil să adaug peste asta și voioșie, uneori reggae, uneori niște rap, uneori niște artificii, uneori niște balcanizare. Toate astea în subiecte foarte variate: de la eternitatea renăscută la sat la prăjirea psihică în același context; de la blestemul folcloric la glume gramaticale; de la psihedelice la zei, stele și mitologie pe textele lui Marian Coman; de la fabule postmoderniste la iubire; de la mândruțe, la haos sau chiar iarbă, mere, sânge și furnici. Muzical vorbind, nu pot să spun că am avut vreo surpriză sau că am auzit ceva ce să mă miște radical, dar asta și fiindcă știam la ce să m-aștept. Solo-ul de tobe nu m-a dat pe spate, dar n-a fost nici rău – am înțeles că a fost și o problemă tehnică acolo. Chitaristul mi-a plăcut fiindcă era foarte bucuros că se află pe scenă, iar basistul a fost exact ca instrumentul: crucial, de încredere, constant, dar neieșit din comun – ceea ce cred că e mai mult un compliment decât contrariul.
Ar mai fi relevant despre trupă că pentru a putea face ce-am zis prin primele paragrafe, adică să poți povesti cu publicul, să cobori și să urci înapoi pe scenă, să faci pe loc vorbe, mulțumiri, povești, în mod obligatoriu, trupa trebuie să fie măcar decent închegată. Treaba asta se întâmplă fiindcă e nevoie de finețuri la urcări și coborâri, la creșteri și scăderi de stare. E nevoie de coordonare după marcaje de multiple facturi, date de ceilalți subtil sau după vocalist, care are nevoie ca starea pe care-o face să fie foarte în ton cu ce șmotruiește trupa acolo pe instrumente. Pe scurt, de la început a fost destul de evident că oamenii ăștia sunt bine, sunt trupă, sunt repetați și pregătiți și, mai ales, au venit împreună, ca o echipă, să ne includă și pe noi într-o aventură pe care sunt pregătiți bine să ne ghideze astfel încât s-o construim împreună.
Spun asta fiindcă sunt asaltat pe toate părțile de repetate mesaje cum că vrem unicitate, originalitate, esență, prezență și spontaneitate, dar le văd prea des fetișizate și transformate în manifestare doar prin construcție atentă a mesajului, nu și prin realitate.
În punctul în care sunt acum din viață, am fost mult mai impresionat de spectacolul Dezleganie decât de Ce-am pățit odată, dar asta e fix pe caz de preferință. Vă recomand să mergeți să le vedeți pe amândouă când aveți ocazia, fiindcă merită din plin șansa.
Ce-am pățit odată e perfect pentru seri de club, teatre, dimineți vesele sau chiar brunchuri. Un amănunt picant despre restul turneului este că una dintre cântări a fost planificată chiar într-o sală de sport. Un alt amănunt picant e că cei doi oameni care sunt în spatele Proiectului Corbu își dedică toată viața acestui proiect. Au muncit și investit tot ce au în scule, autocontrol și o re-educare astfel încât să poată să contribuie la viitorul omenirii prin arta lor, la calitatea la care sper că v-am convins mai sus că e nevoie. Vin cu duba lor, plină de sculele lor și, cel mai des, cam pe banii lor. Prețul participării e la latitudinea celui care-l plătește, iar asta m-am bucurat să văd că pentru mulți nu a însemnat să plătească puțin sau nimic, ci chiar invers, să susțină generos acest gen de manifestare care prea rar ajunge să facă prezența prin alte locuri. Motivele sunt multe și nu vreau să joc cartea artistului neînțeles aici – nu mi se mai pare una viabilă azi. E asumată treaba și fiecare își alege ce vrea să susțină, dar, personal, cred că alegem prea rar să susținem astfel de povești – prea rar pentru noi, nu pentru ei; prea rar pentru pruncii viitorului, nu pentru 2 nebuni cu prea multe principii stricte. Și nu spun asta din rațiuni financiare. O spun fiindcă ne pretindem organici, autentici și sinceri în discursul public. Spun asta fiindcă sunt asaltat pe toate părțile de repetate mesaje cum că vrem unicitate, originalitate, esență, prezență și spontaneitate, dar le văd prea des fetișizate și transformate în manifestare doar prin construcție atentă a mesajului, nu și prin realitate. Sau doar m-oi fi sălbăticit eu…
În orice caz, vestea bună e că puteți susține Proiectul Corbu în multe feluri interesante și contribui și voi la manifestarea unei forme de sinceritate care mie-mi pare mai autentică. Ca o paranteză, nu mi-aș fi imaginat niciodată că o să rostesc cuvintele “formă mai autentică de sinceritate” – ce nebunie să fie necesar să spui așa ceva! În orice caz, Proiectul Corbu organizează întâlniri tematice frevente în ceea ce ei numesc Al Șapte-lea Hambar, un proiect într-un vechi hambar care găzduiește întâlniri cu vorbitori consacrați din toate laturile spiritualității, filosofiei, culturii, muzicii. Se întâmplă într-un sat, acolo unde și Jurnalele Corbului, proiectul fotografico-literar al lui Corbu își are casa. Împreună editează și publică des diverse… de la beletristică la ciudățenii. Luiza, îngerul păzitor al Proiectului Corbu, e mai activă în partea asta și împreună lucrează pentru sufletele noastre. Cel puțin ei așa cred și așa încearcă. Sunt critici cu ei și muncesc mult ca să fie cât mai aproape de adevăr, iar asta e o caracteristică pe care n-o auzi des invocată despre lume.
Eu recomand să probați cele aberate de mine mai sus și să luați și-un prieten, sau chiar familia, părinții și-un vecin măcar. Chiar dacă e zi din săptămână. O să ajungi la timp acasă. Nu te-ngrijora.
Articol scris de Dan Ursu Olar și publicat în Reporter pur si simplu.]]>
Blana con Dios. Starea 23, noul concept Corbu a oferit zălăuanilor o atmosferă psihedelică, un oameni ş’ou care s-a încheiat cu poveşti, impresii şi întrebări.
Noul concept cu care Corbu – în formula Sergiu Boldur Corbu şi Luiza Matilda Mitu, vine în faţa publicului în această vară, a indus publicului din Zalău o stare aparte care l-a ţinut pe loc în meditaţie şi după ce s-a aprins lumina şi s-a risipit atmosfera psihedelică, iar sesiunea cu note mistic româneşti s-a mai prelungit o vreme în poveşti, impresii şi întrebări.
Da, aseară, la Galeriile Ioan Sima, Corbu a reușit să introducă publicul în noul său concept, Blana con Dios. Starea 23, oferind acestuia o sesiune psihedelică, o stare aparte. Starea 23, cum a denumit-o el și Luiza, o stare care te învăluie treptat de la legendă la vis, de la prejudecăți la dizolvarea lor, de la vizual la sunet, de la false credințe la autenticitate. O stare care te poartă în misticul sălăjean prin povestea care o însoțește – Piatra Dracului din Hida, o incantație care îndeamnă la visare, meditaţie şi introspecţie, înt-un joc de umbre, sunete primordiale şi tămâie, în care toate simţurile sunt antrenate în aceeaşi direcţie.
[gallery ids="907,909,910,911,913,914,915,916,918"]
Corbu simte, traieste si iubeste muzica organic
Intr-o seara care nu anunta mare lucru, am descoperit o trupa extrem de interesanta. Numele ei: CORBU. Nu stiam decat ca ar fi o continuare a trupei Ad-Hoc, care imi atrasese atentia cu ceva timp in urma, mai ales prin prezenta unui violonist care trecuse prin Phoenix. Fiind in Buzau, nu puteam rata ocazia de a vedea ceva nou. Asa ca hai la concert si la o bere cu vechii prieteni. Si nu pot spune decat ca am fost numai ochi si urechi timp de doua ore, fiind placut surprins in mai multe randuri si din mai multe perspective… In primul rand, fiind pasionat de chitara, dezamagirea de la inceput ca nu am vazut chitarist pe scena, mi s-a sters in maxim 5 minute. Apoi, fata de 16-18 ani pe care o vedeam la tobe si pe care am privit-o (recunosc) cu mult scepticism, m-a trezit la realitate si m-a activat pe toata durata concertului. Si mai pot vorbi de ruperile excelente de ritm, de bunul gust al utilizarii folclorului, de un bas excelent, de scurtele solo-uri ale claparului sau de carisma vocalului Sergiu Corbu Boldor. Dupa concert, avand ocazia sa schimb cu acesta doua vorbe la o bere, il intreb despre proiect si imi spune ceva de genul: “Corbu imbina intr-un mod aparte semnificatiile contradictorii pe care acesta le are in gandirea orientala, occidentala si europeana.” Raman perplex. El continua: “Daca in credintele orientale si occidentale corbul este perceput ca un personaj pozitiv, un erou solar, cu rol profetic, care lupta pentru restabilirea ordinii sociale, vezi tu ca in credinta europeana, acesta apare ca un erou negativ, pentru ca are capacitatea de a descoperi cu usurinta tainele intunericului. Proiectul Corbu l-am pornit pentru ca aceasta pasare dezvaluie oamenilor si tainele muzicii. Dar atentie! Nu oriunde, nu oricand si nu oricui. Doar celor alesi!” Am zis atunci ca individul are multe de zis. Si, dupa acest moment, l-am rugat pe acest personaj interesant din fata mea sa ne acorde un interviu, noua celor de la Romania Rock. Mi-a raspuns: ”Sigur!” Am zis: ”Ok, sa stabilim unde, cand …”. Iar Sergiu imi raspunde sec: “Acum. Aici.” M-a blocat. Lucru care l-a distrat maxim, pentru ca a inceput sa rada. I-am spus ca o sa fie nevoie de ceva timp, eu trebuie sa pregatesc interviul … iar el imi raspunde:”Sunt ardelean. Am cat timp iti doresti tu …” Nu intamplator va povestesc acest dialog, fapt de altfel atipic pentru preambulul unui interviu. Tin sa impartasesc totusi cu voi auspiciile sub care a debutat aceasta discutie, pentru ca doresc sa va fac cunostinta astfel cu un om absolut deosebit, cu un bun simt si o educatie remarcabile (lucru de care m-am convins cu varf si indesat ulterior). Si inca o data mi-am dat seama ca nimic nu este intamplator. Orice baza solida pe care doresti sa construiesti un proiect (muzical sau de alta natura), trebuie sa contina cel putin seriozitate, onestitate, colegialitate, spirit de sacrificiu si dedicare, inainte de sala de repetitie, instrumentisti, instrumente, inspiratie, echipa tehnica, promoter etc. Iata o lectie esentiala in special pentru trupele tinere, care se afla la inceput de drum. Dar sa il las pe acest Corb sa ni se destainue…
RomaniaRock: Salut, Sergiu! Multumim ca ai acceptat invitatia noastra … sau cred ca ar fi fost mai bine sa incep cu “Servus, Sergiu!”, pentru ca mai intai vreau sa te intreb ce reprezinta pentru tine Salaj?
Sergiu Corbu Boldor: Servus Romania Rock! Salaj… Satul de unde vin eu se numeste Hida (n.r. localitate in judetul Salaj). Am crescut in Zalau, dar satul natal, acolo unde am radacinile, este Hida. Denumirea maghiara a acestui sat este Almas. Cuvantul “hida” inseamna pod, iar “almas” in limba maghiara inseamna mar. Marul ne duce cu gandul la Gradina Eden, iar, pe de alta parte, cuvantul “pod”, in acest context, are o rezonanta aparte pentru ca dealul din spatele caselor se numeste “Poduʾ cu Ceruʾ”. Aceste simboluri, deloc intamplatoare si cu multa insemnatate, m-au fascinat. Foarte multe se pot citi printre randuri…
RomaniaRock: Asadar, chiar daca acolo mergeai doar la bunici, acel sat te-a influentat…
Sergiu Corbu Boldor: … foarte mult m-a influentat si m-a inspirat.
Primul meu contact cu rock-ul a fost in clasa a VIII-a cand tatal meu m-a dus cu forta la un concert Phoenix in Zalau.RomaniaRock: Inteleg ca este un loc plin de insemnatate pentru tine. Dar cum ai ajuns la rock? De fapt, cand ai luat legatura cu rock-ul? Sergiu Corbu Boldor: Primul meu contact cu rock-ul a fost in clasa a VIII-a cand tatal meu m-a dus cu forta la un concert Phoenix in Zalau. Am fost fascinat de ce am vazut. A fost incredibil. Era formula cu baietii din Talisman, la tobe Lucian Cioarga si, bineinteles, Nicu Covaci. Piesele momentului au fost, printre altele, “In urma marelui URSS”, “Numai una”, “Ora-Hora” sau “Nesfarsita lupta”. Imi aduc aminte ca la un moment dat a fost invitat pe scena si Mani Neumann, moment care, de asemenea, m-a marcat. In plus, atunci s-a mai intamplat ceva notabil: la intrare, in contul biletului, s-a dat un CD (un maxi-single), asa cum procedeaza Phoenix si azi. Intamplarea face ca tocmai primisem un CD-player portabil si, fiind singurul CD mai nou pe care il aveam, l-am tot ascultat. Atunci m-am deschis cu adevarat catre rock. Dar legat de acel CD, dupa ani m-am intalnit cu Covaci fata in fata si se discuta daca sa se imparta CD-uri sau nu inaintea unui concert, intr-un anumit context. I-am spus ca are in fata exemplul pentru care trebuie sa se imparta respectivele CD-uri. Cat de mult a insemnat pentru mine acel material primit inaintea concertului de la Zalau … RomaniaRock: Dar, Sergiu, tu ai si cantat cu Phoenix. Sergiu Corbu Boldor: Da, asa este. Iti dai seama ce mult a insemnat pentru mine? Covaci e pita lui Dumnezeu, cum spunem noi, ardelenii RomaniaRock: Pentru ca tot am ajuns in acest punct, as dori sa te intreb cum a fost colaborarea cu trupa si cum ai relationat cu Nicu Covaci? Sergiu Corbu Boldor: Lumea care il acuza l-a inteles foarte gresit pe Covaci. Eu iti pot spune parerea mea: este un om fascinant, din multe puncte de vedere, cu o experienta de viata incredibila. Mai intalnesc oameni care imi spun: ”Cum reusesti, ma, sa te intelegi cu Covaci?”. Ma inteleg pentru ca el are un film si este foarte important sa fii in filmul lui, in spiritul lui. Daca se intampla acest lucru, Covaci e pita lui Dumnezeu, cum spunem noi, ardelenii. Altfel, este evident ca, daca nu vibrezi cu ceea ce reprezinta Phoenix, trebuie sa cauti o alta directie. Este absolut firesc. RomaniaRock: De acord, dar sa ne intoarcem tot la inceputurile tale. In facultate ai studiat vioara. Cum te-ai hotarat sa alegi acest instrument si ce ti-ai propus atunci in privinta parcursului tau profesional? Sergiu Corbu Boldor: Eu am urmat initial Scoala de Muzica din Zalau, la indemnul si sustinerea parintilor. Problema a fost ca, la un moment dat, in fine, m-au dat afara J. Ulterior, in clasa a VIII-a, asa cum am povestit, s-a intamplat intersectia cu Phoenix, care m-a impulsionat foarte mult. Stiam de existenta instrumentelor muzicale si chiar studiasem ceva muzica, dar, pana la concertul cu pricina, nu mai voiam sa aud de acestea si implicit de vioara. Atat de mult m-a fascinat atunci Mani Neumann, incat, odata ajuns acasa, am luat vioara in mana si am reinceput sa exersez. Trei ani mai tarziu m-am inscris, de data aceasta nu la indemnul parintilor, la Scoala Populara de Arta din Zalau. Prima intrebare pe care am primit-o de la profesorul de vioara a fost: “De la ce scoala de muzica te-au dat afara?” Oricat de uimit am fost, mi-am dat ulterior seama ca la Scoala Populara de Arte vin cei care (cel putin teoretic) nu au performat la Scoala de Muzica. Doresc sa precizez ca profesorul in cauza, Stefan Iorga, are o vocatie extraordinara si un simt pedagogic iesit din comun. Ii datorez enorm pentru ca a contribuit foarte mult la pregatirea mea si pentru ca mi-a insuflat placerea de a canta cu entuziasm si pasiune. Cand reusesc sa ajung la Zalau, ma intalnesc si cu dansul si petrecem timp pretios impreuna.
RomaniaRock: Foarte frumos … Ce a urmat dupa Scoala Populara de Arte?
Sergiu Corbu Boldor: Dupa absolvirea Scolii Populare de Arte de la Zalau am urmat Facultatea de Muzica din Oradea, specializarea Pedagogie Muzicala. Dupa absolvire am dat din nou admitere la aceeasi facultate, specializarea Interpretare muzicala – Vioara. Terminand Pedagogie Muzicala, am avut norocul fantastic sa-mi recunoasca toate examenele de teorie muzicala si, astfel, am avut ocazia de a studia practic fix vioara, muzica de camera si orchestra. Eram boierul facultatii.
RomaniaRock: … asadar ai doua facultati absolvite: “Pedagogie Muzicala” si “Vioara” …
Sergiu Corbu Boldor: Da, dar sa stii ca nu am folosit niciodata diplomele. De fapt, cred ca le-am si pierdut ….
RomaniaRock: Poveteste-ne care a fost itinerariul tau dupa Oradea? Din cate stiu, nu ai ajuns direct in Bucuresti.
Sergiu Corbu Boldor: Din Oradea m-am mutat in Timisoara, unde am ramas un an. Dar mai intai sa iti spun ca, de obicei, tinerii din Zalau trag spre Cluj; insa eu, intamplator sau nu, am facut pregatire pentru facultate cu profesori din Oradea si atunci, implicit, m-am dus la Oradea. Din Oradea, de asemenea, puteam sa aleg Cluj, pentru ca era mai aproape de familie, dar eu am plecat, asa cum am zis, la Timisoara.
RomaniaRock: Timisoara, inca o legatura cu spiritul Phoenix …
Sergiu Corbu Boldor: Da, dar iti marturisesc ca nu am mai simtit acel spirit. Orasul este foarte schimbat. Evident ca, citind cartea lui Covaci (n.r. Nicolae Covaci – Phoenix, insa eu … , 1994 reeditata in 2016), am fost sa vad unde este Parcul X, usa lui Covaci, am refacut traseele lui Covaci etc. … Dupa episodul Timisoara, acum 5-6 ani, ne-am mutat in Bucuresti, cu gandul ca se vor deschide mai usor drumurile, ceea ce s-a si intamplat. Colaborarile pe care le-am avut in Bucuresti nu ar fi fost posibile intr-un alt oras.
RomaniaRock: Unde, mai exact, a activat trupa Ad-Hoc?
Sergiu Corbu Boldor: Ad-Hoc a existat in Oradea, Timisoara si apoi Bucuresti. De fapt Ad-Hoc a fost motivul pentru care ne-am mutat in Bucuresti. Mai exact ne-am mutat cu totii in capitala. Si nu am facut rau pentru ca am avut cred ca 3-4 ani foarte buni cu trupa. Drumurile chiar s-au deschis cumva altfel. Am cantat prin cluburi, dar si la festivaluri medievale.
…am devenit personaje de poveste in benzi desenate
RomaniaRock: Ad-Hoc a fost un nume de care se tot auzea intr-o anumita perioada si se auzea de bine. Ati scos vreun album?
Sergiu Corbu Boldor: Ad-Hoc a scos un album, numele lui fiind Dezmat, licori si muzici medievale. Mai exact a fost un EP. Povestea a fost ca intr-o vreme aparea revista Harap Alb continua, o revista de benzi desenate. Oamenii faceau ca esenta acelasi lucru ca si noi, numai ca erau benzi desenate. Asa ca am mers la ei si le-am explicat ca facem aceeasi treaba, numai ca noi cantam iar ei deseneaza. Astfel am scos noi albumul amintit in 10.000 de exemplare. Pare utopic sa iti editezi albumul de debut in 10.000 de exemplare, dar asa a fost. In plus, am devenit personaje de poveste in benzi desenate. In numarul 7 al revistei, Harap Alb se intalneste cu baietii din Ad-Hoc, au ei o aventura impreuna si asa mai departe. Dupa acest moment am scos o serie de piese on-line, pe youtube, dar nu am mai apucat sa le punem pe un disc.
RomaniaRock: Foarte interesant. Chiar o sa caut si eu revista … Sergiu, cum s-a ajuns la Corbu?
Sergiu Corbu Boldor: Ad-Hoc a hotarat la un moment dat sa ia o pauza. Apoi a inceput proiectul Corbu pentru ca este un alt gen de muzica, o alta poveste, o alta abordare. Efectiv am simtit nevoia sa schimb ceva. In privinta Ad-Hoc, nu se stie cand isi va relua activitatea.
RomaniaRock: Te rugam sa ne explici in cateva cuvinte provenienta denumirii trupei. Corbu este o porecla sau numele tau de familie?
Trupa Corbu s-a format organic
Sergiu Corbu Boldor: Lumea poate crede ca este o porecla, dar nu este asa. Mai exact este numele de fata al mamei mele. Si a fost doar o chestiune de timp ca nu mi l-am trecut in buletin. Dar chiar daca nu e in buletin, e in sange.
RomaniaRock: Ce ne poti spune de componenta trupei?
Sergiu Corbu Boldor: Trupa Corbu s-a format organic. Cine simte, traieste si iubeste muzica pana-n panzele albe, rezista langa noi. Caracteristica principala a celor care fac parte din grupul Corbu este autenticitatea, pe toate planurile. Asa mi-am și cunoscut colegii, care-mi sunt, inainte de toate, si prieteni, Florin Chirila – bass si Flavius Cristian Mocanu – pian. Florin Chirila este din Focsani si locuieste in Bucuresti. Din prima clipă cand a pus mana pe bas am inceput sa dansez. J Bas-ul e foarte important intr-o trupa, oamenii danseaza pentru ca exista acest balans. Pianistul, Cristian Mocanu, a fost vecin de curte cu mine, s-a mutat in Romania nu foarte de mult. Initial nu stiam ce e cu el, dar intr-un final ne-am imprietenit, iar cand a venit cu pianul la sala de repetitii si a inceput sa cante am zis “Pfffffff….”.
RomaniaRock: Aveti, de altfel, o combinatie interesanta de instrumente: vioara, pian, bas, tobe. Cum ati hotarat sa nu apelati la un chitarist? Recunosc ca la inceputul concertului vostru din seara aceasta, am cautat chitara pe scena si am devenit circumspect cand am observant ca, de fapt, nu aveti. Totusi, iti marturisesc ca nu am simtit lipsa ei.
Sergiu Corbu Boldor: Ma bucur ca spui asta. Prin proiectul Corbu au trecut ceva oameni si … asta am facut cand se schimba prioritatile, nevoile, interesele si asa mai departe. Si intr-o trupa este ca intr-un cuplu; la un moment dat auzi “Nu-mi mai esti drag.”; iar tu raspunzi: “No, bine! Atunci ramanem prieteni. La revedere, servus, ne vedem data viitoare”. Si asa s-a intamplat pana am ajuns in aceasta formula. Si e firesc, la un moment dat oamenii doresc altceva. Si, ca sa ajung si la intrebarea ta, ne-am tot zis: mai, ce facem, nu avem chitarist… noi, initial, chiar ne-am dorit chitarist. Am si cantat la un moment dat cu chitarist. Dar, in final, am zis sa renuntam la ideea de a avea chitara in trupa. In fond unde scrie ca trebuie sa avem obligatoriu chitarist. Hai sa incercam si fara. Si asa am inceput sa gandim fara chitara, la care ai 6 corzi – 6 note, in timp ce la pian ai 10; am considerat astfel ca avem un plus in ceea ce priveste armonia. Dar daca tot a venit vorba, noi mai avem un baiat la vioara, care face parte din Filarmonica de Stat, Sibiu. In acest mod, pianistul, in concert, canta varianta de armonie cu vioara si cea fara vioara. Practic el e pregatit sa cante in ambele variante, in functie de vioara.
RomaniaRock: Asadar voi cantati uneori si cu 2 viori in trupa …
Sergiu Corbu Boldor: Da, Mihai Andritcu, caci acesta este numele lui, este singurul membru ocazional.
RomaniaRock: Are inclusiv rolul de a-ti da tie mai multa libertate pe linia vocala?
Sergiu Corbu Boldor: Nu, eu cant acelasi lucru. Complexitatea vine pe alta zona.
Romania Rock: Va ganditi la un disc? Ce planuri aveti in acest sens, avand in vedere compozitiile voastre pe care le etalati in concerte?
Sergiu Corbu-Boldor: Da, avem in plan un album, chair foarte curand, dar va fi ceva ambiental, printre altele cu caval sau tilinca si are adanci radacini traditionale, sa ii spunem. Asa am gandit tema respectiva. Cu full-band, cu trupa, pregatim alt album, care este deja in lucru. O buna parte din piese sunt deja inregistrate.
Romania Rock: Albumul va contine si cover-uri sau doar compozitii proprii?
Sergiu Corbu-Boldor: Doar compozitii proprii, dar specific faptul ca sunt si prelucrari/adaptari din folclor.
Romania Rock: Ce stil muzical etaleaza formatia Corbul?
Sergiu Corbu-Boldor: Genul muzical pe care il cantam este disco easy hardcore folclorizat, pentru ca ne miscam disco, gandim hardcore si ne bazam pe folclor. Este un gen pe care il dezvoltam in continuu si care se schimba pe masura ce se dezvolta.
Romania Rock: Care este punctul forte al trupei? Dar punctul slab?
Avantajul suprem este ca suntem deschisi si acest fapt este rezultatul selectiei naturale a membrilor trupei
Sergiu Corbu-Boldor: Punctul forte este flexibilitatea. Evident ca ne bucuram cand gasim, ca aici la Buzau, o scena buna, o gazda buna, sunetisti buni, dar cantam si in alt context, unde nu sunt toate in regula. Eu nu pot concepe sa mergem undeva pentru a canta si in final sa nu cantam din cauza conditiilor. In concluzie, avantajul suprem este ca suntem deschisi, atat noi intre noi cat si noi fata de ceilalti. Si acest fapt este rezultatul selectiei naturale a membrilor trupei. Uneori mai sunt intrebat, inainte de un concert, cati suntem. Si cand reaspund ca suntem vreo 15, organizatorul se blocheaza pe moment … “Cum, veniti 15? Pai nu incapeti pe scena…” Bineinteles ca nu suntem 15 pe scena, suntem 4-5. Dar in echipa Corbu mai sunt oameni: manager, fotograf, design-eri s.a. De exemplu pe partea de design costume lucram cu Aradia. E fascinant ca pot zice lucrurile acestea si sunt oameni care s-au strans in jurul a ceea ce inseamna Corbu, pentru ca ei cred in acest proiect. Si e foarte frumos pentru ca totul se intampla organic. Ok si acum ajung la punctul slab: banii. Banii ne tin foarte mult in loc. Am trecut deja prin multe experiente si stiu ca daca ai incepe un proiect cu o caruta de bani, ai putea sari peste 5-7 ani de munca. Totul costa. Acum, tu poti sa imi spui ca poate le fac si eu mai ardeleneste (n.r. rade) … Cum e bancul cu ardelenii: “2 ardeleni pe marginea drumului. – Bah, tu ma crezi ca daca ma concentrez tare de tot, eu trec drumul asta intr-o jumatate de ora. – Da, bine, mah, dar ce esti tu, fulger?”.
Romania Rock: Da, foarte bun bancul. Revenind, problema aceasta cu banii cu siguranta este problema principala in ceea ce priveste evolutia rock-ului la noi. Te-ai gandit ca poate si tara, mai exact publicul nostru, nu este pregatit sa recepteze genul pe care voi il cantati?
Sergiu Corbu-Boldor: Da, poate fi si o problema de mentalitate. Suntem afectati de idiotenie pe toate planurile.
Romania Rock: Te-ai gandit vreodata sa pleci din tara?
Sergiu Corbu-Boldor: M-am gandit sa plec din tara, da. Dar imi place asa de mult aici, asa ca nu stiu ce sa fac. Si iti spun ca m-am mai gandit si la urmatorul aspect: cate trupe sau muzicieni au plecat din tara de-alungul timpuluI si ce au facut afara? Cati au reusit sau au evoluat? De fapt, nimeni. In schimb, ne propunem sa incepem sa calatorim si in afara Romaniei. Ne gandeam ca trupele din Bucuresti fac uneori eforturi serioase sa ajunga la festivaluri sau in turnee in zona Ardealului sau in Moldova, dar nimeni nu se uita si la Bulgaria. Sau, in aceeasi idee, trupele din Transilvania vin foarte des in Bucuresti, dar, de fapt, sunt la 2-3 ore de Budapesta sau la 5-6 ore de Viena. Adica Viena e mai aproape decat Bucuresti, ca timp de parcurs cu masina. Chiar de curand vorbeam cu Mihai Tivadar de la Dirty Shirt pe acest subiect, pentru ca si la ei se aplica foarte bine acest aspect. Asadar intentionam, cum ziceam, sa concertam si afara, dar asta am dori sa se intample dupa ce vom avea un material discografic.
Romania Rock: Sunt foarte importante atat editarea unui disc cat si organizarea unor turnee in strainatate. Dar, cu siguranta, aveti nevoie de un manager/impresar pe masura. Ce ne poti spune pe acest subiect?
Sergiu Corbu-Boldor: Avem o colega care se ocupa de partea aceasta de manageriat/impresariat, in persoana Luizei Mitu. Cum ziceam, imi place foarte mult intreaga echipa Corbu. Problema este ca suntem depasiti de timp. Noi tragem, ne prinde de multe ori dimineata in fata calculatorului …
Romania Rock: Sergiu, punctul slab se leaga mult de urmatoarea intrebare, pe care nu pot sa nu ti-o adresez. Se poate trai din muzica in Romania anului 2018?
Problema este ca noi, romanii, nu suntem invatati sa avem incredere in noi.
Sergiu Corbu-Boldor: Eu sunt exemplul ca da. Problema este ca noi, romanii, nu suntem invatati sa avem incredere in noi. De fapt, suntem cu increderea la pamant. Si asta nu numai in muzica, in toate domeniile. Oamenii merg la job-uri, in general, pentru a trece timpul si a se intoarce mai repede acasa. Uneori mai sunt intrebat “Tu ce muncesti?”. Raspund ca eu nu muncesc. ”Pai si ce faci?” Raspund: “Cant.”. “Bine, dar cum traiesti din asta?” Eu traiesc foarte bine, dar asta nu inseamna ca stau. Mai mult, eu sunt activ non-stop.
Romania Rock: Cum te-ai adaptat in Bucuresti , avand in vedere ca tu esti ardelean get-beget?
Sergiu Corbu-Boldor: Am avut momente cand am zis “wow, ce fain e in Bucuresti!” dar si momente cand nu mi s-a parut deloc bine. Uneori chiar am si zis ca plec din oras. Bucurestiul este, intr-adevar, o sursa, dn toate punctele de vedere. Acolo se invart lucrurile. Cu toate ca, de exemplu, anul trecut, o vara intreaga am cantat departe de capitala. Mai exact, cel mai sudic punct pe harta Romaniei in care am ajuns atunci a fost Medias. Si atunci chiar m-am intrebat daca are sens sa mai stau in Bucuresti, ca mie imi place pe dealuri. Dar, asa cum am spus, acolo se leaga lucruri si parca e totul aproape de tine. Si mai e un aspect important: instrumentistii. In orasele de provincie esti legat, de cele mai multe ori, de numarul mic al acestora. La un moment dat vezi ca se epuizeaza chitaristii, de exemplu, sau tobosarii. In unele orase sunt doar 2-3 la care poti apela.
Romania Rock: Unde repetati in prezent si cat de greu va este sa gasiti sala de repetitie, in general?
Sergiu Corbu-Boldor: Avem sala noastra de repetitii, care la randu-i consuma banuti. Mai exact este o sala inchiriata, pe care o impartim cu mai multe trupe.
Romania Rock: Sergiu, revenind la muzica in sine, ce influente ai mai avut, exceptand Phoenix, de care ne-ai povestit?
In viata mea au fost cateva capitole importante, iar Celelalte Cuvinte este un capitol de 6 ani care mi-a marcat viata si care a reprezentat o scoala pentru mine.
Sergiu Corbu-Boldor: Phoenix a reprezentat pentru mine impulsul. Si inainte de a-ti vorbi de alte influente, iti spun ca am facut autostopul si am vazut in jur de 50 de concerte Phoenix, vazute din public. Am fost nebun … asa mi-am petrecut studentia. Am fost oriunde concerta Phoenix, pana in panzele albe, inclusiv aici, la Top T (n.r. interviul are loc in Buzau, la Felinare). Imi aduc aminte ca am dormit in Sala Sporturilor, pe o banca (n.r. rade). Continuand sirul influentelor, iti spun ca eu, dupa absolvirea liceului, am mers la facultate in Oradea, in timp ce foarte multi din orasul meu mergeau la Cluj. De ce Oradea? Pentru ca acolo erau Celelalte Cuvinte. In Oradea ajuns, intr-o seara l-am vazut pe Marius Pop (n.r. fiul lui Calin Pop, vocalistul si chitaristul formatiei Celelalte Cuvinte) intr-un bar. Tin minet ca l-am rugat sa ma prezinte formatiei, aratandu-mi intreaga disponibilitae in a ajuta la carat instrumente si de fapt cam in orice. Marius mi-a promis ca vorbeste cu tatal lui, lucru care s-a si intamplat, pentru ca nu scapa de mine. In acea perioada, Celelalte Cuvinte au cantat in Bucuresti, in deschidere la Lake of Tears si in Buzau la Tess Pub. Atunci am venit cu autostopul in Bucuresti si m-am dus in Club Fire (n.r. in Centrul Vechi), unde au si cantat initial, inainte de concertul amintit. Am cautat trupa si i-am intrebat: “No, eu ce car? Chitara, basul, toba, boxa?” Acelasi lucru s-a intamplat si la concertul urmator, in deschidere la Lake of Tears. Am luat apoi autostopul si pana la Buzau si din nou i-am ajutat. Asadar, Celelalte Cuvinte a reprezentat pentru mine o influenta foarte, foarte mare. Am invatat enorm de la acesti oameni in cei 6 ani cat am stat langa ei. A fost o experienta fantastica pentru mine. Si, fara falsa modestie, sunt tehnicul ideal pentru o trupa. Membrii trupei urcau pe scena si aveau totul pregatit. Stiam la fiecare ce bautura prefera, la ce temperatura trebuie sa fie lichidul respectiv, stiam cum sa sterg corzile de la chitara si asa mai departe …
Romania Rock: Extraordinar. Presupun ca si ei te-au placut … in sensul ca si pentru ei a fost o experienta buna cu tine, nu?
Sergiu Corbu-Boldor: Da, a fost o legatura extraordinara. Si acum, cand merg la concertele lor, ne vedem cu mare placere, ne imbratisam… fiecare in parte imi este ca un tata si ca un frate, in acelasi timp. Am o legatura fantastica cu ei. In viata mea au fost cateva capitole importante, iar Celelalte Cuvinte este un capitol de 6 ani care mi-a marcat viata si care a reprezentat o scoala pentru mine.
Romania Rock: Foarte frumos! De altfel, cum nimic nu e intamplator, in ceea ce au compus Celelalte Cuvinte, se regaseste filonul Phoenix, mai ales in albumele din anii ’80. Ce poti sa ne mai spui despre influente?
Sergiu Corbu Boldor: Dupa experienra Celelalte Cuvinte, a urmat Dirty Shirt. Daca m-ai intreba, nici nu as stii sa iti spun cum i-am descoperit. Dar pot spune ca am cantat cu toate trupele mele preferate.
RomaniaRock: Asadar, inainte sa pornesti proiectul tau, te-ai asigurat ca ti-ai pus in bagaj o serie intreaga de experiente muzicale, care putem spune ca te-au format.
Despre Dirty Shirt pot spune ca a reprezentat pentru mine tot o influenta foarte puternica
Sergiu Corbu Boldor: Da, asa este. Despre Dirty Shirt pot spune ca a reprezentat pentru mine tot o influenta foarte puternica. Mergeam la concertele lor pentru ca imi placea ce cantau si, dupa o vreme, ne-am imprietenit. La un moment dat am inceput sa cant si eu cu vioara cand mai repetau ei si, de fapt, incepusem cu timpul chiar sa facem treaba. Imi place sa cant cu ei …. dar, din pacate, nu imi pot lasa propriul “copil” deoparte. De fapt, aceasta a fost problema cu toate trupele cu care am cantat. Le-am spus tuturor ca nu imi las trupa mea.
RomaniaRock: In afara de trupele cu care ai si colaborat, ce ti-a mai placut sa asculti de-a lungul timpului?
Cand eram mic, tatal meu ma tinea pe piciorul lui stang, dadea play la Pink Floyd – The Wall si punea pauza, imi explica, din nou ascultam si tot asa
Sergiu Corbu Boldor: La intrebarea aceasta o sa vin cu o scurta poveste. Imi aduc aminte ca in clasa a VIII-a, daca nu ma insel, in satul meu, m-am imprietenit cu niste baieti care tocmai ce isi terminasera studiile superioare. Deci o diferenta foarte mare de varsta intre mine si ei. Oamenii de care iti vorbesc erau “dusi de acasa”, ca de la ei am prins pasiunile adevarate, in ceea ce priveste muzica. Erau pasionati de emisie radio-TV; evident ilegala. Si-au construit singuri ce trebuia, captau TVR2 de la Cluj si il reemiteau local, pe calea aerului, pentru a beneficia oamenii din sat. Mai captau tot de la Cluj Europa FM si il reemiteau oamenilor. La Zalau nici nu se stia de Europa FM, dar la mine in sat se prindea perfect. Astfel, in vacanta de vara, nici nu puteam dormi bine; mergeam dimineata la ora 8 la baieti si le bateam in usa. Ei inca dormeau dupa chefuri nocturne, dar ii trezeam eu si le ceream cheia sa pot merge sa pun muzica. Pentru ca noaptea puneau ei Europa FM iar ziua puneam muzica dupa DEC-uri. Eram innebunit. Atunci, unul dintre baieti mi-a daruit un cd-player portabil … de care ti-am povestit mai sus. Tot la ei erau mai multe CD-uri, dintre care mi-am insusit Credence Cleerwater Revival, Beatles si Queen. Le-am luat chiar pe acestea pentru ca nu le punea nimeni la radio. Pe toate celelalte le ascultasem pentru ca eu stateam la acesti baieti de dimineata de la 8 pana seara la 10, pentru ca mai mult nu ma lasau ai mei. Si am ascultat si reascultat ulterior aceste CD-uri si e evedent ca la varsta aceea m-au marcat in mod decisiv. Ca sa nu mai zic ca atunci cand eram mic, tatal meu ma tinea pe piciorul lui stang, dadea play la Pink Floyd – The Wall si punea pauza, imi explica, din nou ascultam si tot asa. Chiar daca nu s-a prins ceva concret atunci, sigur mi-a ramas undeva in subconstient. Iar cand m-am intalnit cu acesti baieti de la radioul ilegal, ce aveam acolo bine ascuns, s-a activat. Cam acestea au reprezentat marea mea influenta, raportat la ceea ce sunt azi. Si ca sa intregesc tabloul, iti spun ca maica-mea canta la acordeon. Asa ca pot spune ca de la mama am mostenit cantatul si de la tata bunul gust.
RomaniaRock: Foarte interesante experientele tale si drumul tau in ale muzicii pana la Corbu. Sergiu, pana la urmatorul, iti multumesc foarte mult pentru acest interviu si iti doresc mult succes in proiectele tale muzicale. Sa auzim numai bine!
Sergiu Corbu Boldor: Si eu iti multumesc foarte mult. A fost o reala placere si pentru mine si va invit pe tine si pe cititorii Romania Rock pe pagina de facebook a proiectului Corbu si pe site-ul www.panacorbului.ro pentru mai multe informatii despre noi. Pe curand!
22.04.2018
[ozy_leftcolumn][/ozy_leftcolumn][ozy_rightcolumn]
[/ozy_rightcolumn]]]>