Dezlegania este un echilibru între lumi care lucrează cu sufletul. Corbu se apropie de lumină, ancorat încă în trup, dar cu sufletul înălţat într-un ritual magic care îi arată calea, îi arată cine este de fapt. Călătoria lui este o succesiune de stări neliniştite dar care toate duc spre acea trecere către vis, către sunet, către autenticitatea trăirii.
Deva – Târgu Jiu – Bucureşti – Urlaţi – Braşov – Bistriţa – Zalău – Ortelec – Cluj-Napoca – Cahul – Ungheni – Hida
În carte aceste opriri ale Dezleganiei sunt văzute ca paşi de încercare, cu interacţiuni noi, cu provocări şi experienţe neaşteptate. „Brâncuși sculpta piatră. Eu sculptez sunetul”, spune Corbu. Şi sunetul se înalţă spiralat ca o coloană a infinitului, străpungând cerul, trecând dicolo, până la pasăre, până la sărut. Pentru că Brâncuşi motivează şi inspiră.
Ritualul din Dezleganie trece prin forță, înţelepciune și iubire spre pendularea dintre zgomot şi linişte, dintre întuneric şi lumină, dintre viaţă şi moarte. Poţi să iei parte, să apuci calea alături de el, doar păstrând curăţenia sufletului. Numai aşa poţi să te deschizi, să te înalţi în lumină, să treci şi tu dincolo. El poartă crucea în suflet iar călătoria lui e un joc de lumini şi umbre, de unghiuri, de perspective. Ochiul lui percepe altfel, le vede dincolo de văzut şi le transpune în sunete, în vibraţii, în armonii. Orice întâlnire cu el comprimă timpul, transformându-l într-o zbatere de aripă.
Kilometrul zero e ancorat în interior. E punctul de plecare. Dacă artistul e bine, te poate lua alături, în siguranţă, pe drumul care uneşte. Fiecare interacţiune e inedită. De la inocenţa copilului deschis spre improvizaţie, la bucuria unei clipe de linişte în muzică a soldatului. „Taina nu se poate descrie”, spune Corbu. E simplu: trebuie să ajungi la ea, să fie experienţa ta, pentru că orice cuvânt e sărac, e doar o parte, e doar puţin. Trebuie să fii de faţă la comunicarea cu Divinitatea prin artă, într-un „spectacol sonor iniţiatic”. Atât. Ca parte dintr-un acvariu de suflete. Chiar şi acum!
Articol scris de Camelia Bușu.
Fotografii realizate de Sebi Tonț / Defoto
Eveniment găzduit de Muzeul Ţării Crişurilor Oradea – Complex Muzeal și organizat de Cultură în Mișcare.
Totul a început în liceu, când, curios fiind, ca de obicei, căutam muzică nouă. Terminasem de ascultat toate casetele din casă în mod repetat, cu o excepție. Una singură a fost mereu pe raft, pe care am mai testat-o de câteva ori, dar nu s-a prins de mine. Până într-o bună zi, când, sătul de Voltaj, Tudor Gheorghe, Phoenix (da, știu, era amestec mare, dar așa am căutat), am acordat încă o șansă acelei casete ciudate cu copertă de culoare cărămizie și neatrăgătoare. De data aceasta am ascultat cu atenție, cap coadă. Acolo s-a plantat în mine sămânța Pink Floyd, cu The Wall vol II.
Acum, te întrebi de ce mă laud singur? De ce „mă dau mare” cu concertele Waters? Asta a fost doar ca să înțelegi cât de mare impact a avut acest om asupra mea și încă nici nu am ajuns la cireașa de pe tort. Picătura care a umplut paharul a apărut în pandemie, odată cu ocazia acelui manifest: Cei care tac. În pandemie am compus albumul conceptual Cei care tac, după textele scriitorului de literatură fantastică, Marian Coman, care a publicat două volume din trilogia Haiganu. Vă recomand să le căutați și să le citiți, iar dacă vă place, să ascultați și Bivolița, pentru că aceea e teaser din volumul III, care încă nu a apărut. Bun, și ne spui odată care e legătura cu Waters? Da, ajung și acolo, dar fiind vorba despre o legătură, am considerat necesar să-ți dau informațiile acestea ca să poți face legăturile. Acum avem nevoie doar de ce să ne legăm, iar pentru asta sunt necesare câteva chestiuni: trebuie să asculți albumul Cei care tac, pe care-l găsești pe platformele online, să citești Haganu I, II și III-ul când va apărea și apoi să vizionezi Cei care tac filmat. Un concert live, evident că era ideal, dar să lucrăm cu ce avem.
N-are tot Netflixul așa serial cum văd eu pe viu în serile de felul ăsta.
