



master-slider domain was triggered too early. This is usually an indicator for some code in the plugin or theme running too early. Translations should be loaded at the init action or later. Please see Debugging in WordPress for more information. (This message was added in version 6.7.0.) in /home/panacorb/public_html/wp-includes/functions.php on line 6131ozy-odio-essentials domain was triggered too early. This is usually an indicator for some code in the plugin or theme running too early. Translations should be loaded at the init action or later. Please see Debugging in WordPress for more information. (This message was added in version 6.7.0.) in /home/panacorb/public_html/wp-includes/functions.php on line 6131js_composer domain was triggered too early. This is usually an indicator for some code in the plugin or theme running too early. Translations should be loaded at the init action or later. Please see Debugging in WordPress for more information. (This message was added in version 6.7.0.) in /home/panacorb/public_html/wp-includes/functions.php on line 6131odio domain was triggered too early. This is usually an indicator for some code in the plugin or theme running too early. Translations should be loaded at the init action or later. Please see Debugging in WordPress for more information. (This message was added in version 6.7.0.) in /home/panacorb/public_html/wp-includes/functions.php on line 6131
Totul a început perfect! Sergiu și Luiza sunt, în primul rând, extrem de aproape de sufletul meu și, în al doilea rând, o provocare continuă. O provocare de când Sergiu mi-a fost student. O provocare de când a trebuit să vorbesc despre versurile lui (şi nu numai), deși nu aș spune că mă pricep, unde sper că m-am descurcat decent. O provocare și acum, când iată că trebuie să vorbesc despre altă carte decât cea pentru a cărei lansare am venit aici, și anume volumul I din „Dezleganie. Jurnal de călătorie în sunete și imagini”.
Sigur că am analizat-o cu creierul meu de cercetător în domeniul muzicii și pedagogiei, așadar am căutat în primul rând niște repere științifice. Deşi nu cred că vă interesează pe dumneavoastră în mod deosebit, ţin să vă spun că, atunci când publicăm un conținut științific, noi scriem la începutul acestuia un Abstract şi câteva Cuvinte cheie. La o primă lectură, mi-a fost foarte greu să identific astfel de elemente și am constatat că degeaba vreau să pătrund această carte cu creierul pentru că ea se adresează sufletului. Vorbește mai mult despre emoție decât despre un conținut riguros, foarte clar prezentat.
Pot să spun că această carte m-a plimbat de la Ana la Caiafa, [ca să păstrez și această zonă] şi a trântit cu mine de pământ şi de toți pereții. Abia m-am adunat. M-a plimbat de jos, unde căzusem, până la cer și înapoi, și iar la cer, și iar înapoi, și tot așa... Între timp, am mirosit cu plăcere păpădiile din mâna fetiței de la pagina 32 și după aceea am constatat că puterea de a reconfigura planurile acestui traseu se află la mine. M-am suit pe bicicleta pe care a reparat-o un domn la pagina 30 și am început să mă plimb cu ea pe albastrul cerului. Da, a fost o plimbare foarte frumoasă până când... Ştiți ce am pățit? M-am poticnit de o piatră. [M-am tot gândit dacă să folosesc cuvântul „a mă poticni” sau „a mă împiedica” pentru că, acum câteva săptămâni, spusesem unei persoane de aproximativ 30 de ani cuvântul „poticnit” și m-a întrebat: „Ce ai făcut? Ce înseamnă asta?”... Trecem peste detaliile acestea.]
Cu certitudine, piatra este un motiv interesant pentru că prin metafora acesteia am simțit legătura autorului cu Brâncuși pe tot parcursul volumului. Mi-a plăcut ce a spus Sergiu la un moment dat: „și s-a născut din tăcerea unei pietre pe care am contemplat-o atât de mult timp încât a început să emită sunete. Un sunet necunoscut, interiorizat, profund, cu nuanțe de bocet, de zgomot, de revoltă, de bucurie pură. Acest sunet necunoscut ne-a trecut simultan prin toate stările imaginate și neimaginate.” Sigur că nu voi insista foarte mult pe această metaforă a pietrei care poate să fie piatră de temelie, piatră de încercare, piatra din capul unghiului și așa mai departe, ci aș spune că, pentru mine, acest volum a fost o invitație, o călătorie în interiorul propriei ființe. Toată cartea [te] întreabă, la fiecare pas: „Hei, sufletul tău ce mai face?”

[Citesc]: „Imaginează-ți să fii legat la ochi și în momentul în care ți se redă provizoriu privirea să vezi o oglindă și reflexia din ea. Te uiți fix la ea, la reflexie, și o analizezi în cele mai mici detalii și îți dai seama că acea reflexie nu ești tu, chiar dacă imaginea ei e perfect, absolut identică cu tine. Reflexia este punctul zero, locul din care ar putea deveni ori omul vechi, ori omul nou, depinde de alegeri. Instrucțiunile, pe cât sunt de simple, pe atât sunt de greu de respectat. Aducerea aminte, asta e sinteza regulilor. Aducere aminte că există un ritual al preoților sunetului…”

Ultima frază n-am s-o citesc. Vă invit să o găsiți dumneavoastră când veți ține cartea în mână și-i veți sorbi cuvintele.
Oricum, sunt convinsă că ați sesizat în lectura mea chintesența cărții.
Iar dacă ar fi să revin la ideea de la început și să fixez trei, patru cuvinte cheie, în armonie cu setările creierului meu, mă credeți că acestea ar fi: emoție, non culoare, tăcere, nemișcare?
Vă mulțumesc!
Loredana Muntean
Dezleganie. Jurnal de călătorie în sunete și imagini, vol. I.
Lansare de carte la Muzeul Șării Crișurilor, Oradea
]]>
Lacrima lui G:.
Pr:. A.D. a slujit în biserica lui, de hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gravril, iar eu eram fix în fața porților. La început n-a fost nimeni, dar la final s-au adunat câțiva oameni de-i numeri pe-o mână. Am avut un moment de uniune prin sunet, despre care n-am ce să vorbesc, pentru că muzica se trăiește pe viu, nu se povestește. În acel moment, în care singurul scop este de a rămâne legat de vibrație prin liniștea sunetului, am alunecat puțin pe alte tărâmuri. Îmi place să dau târcoale porților, mai ales când am cheile cu mine, prind mai ușor frânturi din lumea cealaltă. G., la final de tot, mi-a spus că sunetul i-a deconectat senzorii corpului, s-a decorporalizat și a ajuns pe un câmp verde și întins, în mijlocul căruia era o stâncă mare și pe ea era Lumina.
G. are părul alb, 77 de ani, cateva fire din barbă rămase nebărbierite și îi tremură mâinile de bătrânețe. Ochii îi avea albaștri și liniștiți. Lumina din stâncă era orbitoare și caldă. Poate că asta-i vedeam ieșind prin ochi. Îi vedeam și lacrima ce-i împăienjenea ochii. Lacrima se aduna în partea de jos a pleoapei, mușchii feței se încordau, culoarea pielii se schimba încet către roșu, și, între timp, lacrima i s-a scurs pe obraz. Ultima dată când a ucis a avut un eye contact cu victima. Călăul apăsa cu genunchiul peste gâtul victimei, alții o țineau în frânghii legată de picioare. Victima nu mai avea nicio scăpare. Victima conștientiza că se află în pragul morții. Horcăia. Călăul era imun, cu cuțitul pregătit să-i ia beregata. Asta a și făcut. În momentul împungerii, porcul s-a uitat țintă în ochii lui, iar el, călăul, a trăit sentimentul morții de parcă murea el. Ceea ce poate așa s-a și întâmplat. Ochii erau larg deschiși, întorși peste cap, căutând să înțeleagă sacrificiul; împrăștiau panică, tristețe, haos, strigăte, zbierături, durere, luminile se stingeau. De ce o ființă decide să sacrifice o altă ființă? -Îl știam de când era mic. Eu i-am dat de mâncare, apă de băut. Eu am avut grijă de el și acum l-am ucis. Ochii îi lăcrimau amandoi, pielea feței era roșie, avea pânze de venișoare roșii în ochi, părul alb și vocea îi tremura. Mi-a sacadat și mie respirația, mi-au trecut furnici prin coloană și ne-am luat cu altă vorbă.





Non-concertul Teama de sinceritate – o declarație de independență a sufletului. Sau despre sinceritatea muzicii create de CORBU
Stare de pură neclintire interioară… E greu să traduci o stare în cuvinte, nu de alta, dar cuvintele pot fi răstălmăcite. În schimb, muzica a reușit să facă asta în non-concertul lui CORBU, un non-concert în care sinceritatea a ieșit la suprafață respirând odată cu Sergiu. La propriu. Pentru că în stările lui non-concerte, la fel ca ”Starea 23. Blana con Dios”, respirația e și prolog și epilog, un fel de introducere în muzica sinceră pe care CORBU o împarte cu oricine vrea să asculte. Și chiar dacă pe afiș scrie că starea asta îi e dedicată lui Florian Pittiș, de fapt le-a fost dedicată tuturor celor prezenți acolo, în Curtea Artiștilor din Zalău.
Sergiu și Luiza sunt doi dintre cei mai frumoși oameni pe care i-am cunoscut. Pentru ei a crea și a-și oferi creația și altora e un mod de viață. Un fel de a arăta lumii că a fi sincer (mai ales cu tine însuți) e, de fapt, o declarație de independență a sufletului. Și asta, într-o lume în care sufletul înseamnă mai nimic, unde oamenii nu dau doi bani pe sinceritate, e un act de curaj, extrem chiar. Oamenii ăștia doi, atunci când creează stările artistice pe care le poartă cu ei prin țară, sunt, în primul rând, sinceri. Iar sinceritatea (considerată o slăbiciune în lumea ”mirifică” a societății umane moderne) te face frumos. E adevărat, nu o frumusețe care să strângă like-uri (una din ocupațiile de bază ale omului din zilele noastre), în schimb e o frumusețe care vibrează. La fel cum vibrează muzica lui CORBU, care creează niște stări pline de har – la fel ca ”Teama de sinceritate”, a căror menire e tocmai de a așeza sinceritatea (artistică-sufletească) în prim-plan.
Starea de pură neclintire interioară e un atribut al oamenilor frumoși, curați sufletește. Așa cum sunt Sergiu și Luiza – aripi ale unui CORB care nu știe să zboare decât sincer.
Articol scris de Călin Pavăl pentru Sălajul pur și simplu.]]>