Dezleganie – Ritualul (Spectacol Sonor dedicat lui Constantin Brâncuși)
„Dezleganie – Ritualul” este o călătorie sonoră captivantă, inspirată de universul profund al sculpturii lui Constantin Brâncuși. Construit pe structura emblematică a operei sale – Masa Tăcerii, Poarta Sărutului și Coloana fără sfârșit – acest spectacol sonor se prezintă ca un manifest artistic ce explodează în sunete de caval, vioară, rugăciune, revelând o lume interioară plină de contrast și emoție.
Pornind dintr-o contemplație ce a început în 2020, spectacolul „ Dezleganie – Ritualul” aduce la viață sunete necunoscute, ce oscilează între bocet și revoltă, între zgomot și bucurie pură, conectându-ne simultan cu toate stările ființei, atât cele imaginate, cât și cele nemărturisite. Aceste sunete ne poartă printr-o experiență profundă, transformând tăcerea într-o melodie ascunsă, o voce ce iese din pietrele nevorbite.
În 2022, viziunea a căpătat formă în cadrul unui spectacol muzical, unde pasiunea lui Brâncuși pentru vioară se îmbină cu talentul violonistului Sergiu Corbu Boldor, transformând muzica într-o punte între sculptura nemișcată și viața în mișcare.
„ Dezleganie – Ritualul ” nu este doar un spectacol despre artă, ci despre esența ființei – o cădere, o lumină, o umbră, un vis, o revoltă. Este o explorare a stării de grație, un dialog între material și imaterial, între simplitate și complexitate. În centrul acestei experiențe stă sufletul uman, ca liant între cele două lumi aparent opuse, dar profund conectate.
Inspirat de cuvintele lui Brâncuși – „Eu am făcut piatra să cânte pentru umanitate. Sculptura: Muzică în nemișcare. Muzica: sculptură în desfășurare” –, spectacolul sonor „ Dezleganie – Ritualul ” devine un tribut adus conexiunii nemărginite dintre muzică și sculptură, invitându-ne să trăim fiecare notă, fiecare formă, ca pe o revelație a ființei autentice.
Descoperă universul spectacolului sonor„Dezleganie- Ritualul” – o fuzionare între arte, o călătorie între tăcere și sunet, între vis și realitate.
Vezi și ascultă live Ritualul:
Despre proiectul Dezleganie aici:
Dezleganie- Ritualul la TVR Craiova
INFO HD REPLICA - ÎN LUMINA ADEVĂRULUI
EVENIMENT- SPECTACOL LA MUZEUL BRÂNCUȘI, TVR CRAIOVA
Dezleganie - Turneu dedicat lui Constantin Brâncuși
Turneul manifest dedicat lui Constantin Brâncuși va ajunge și la Mediaș | novatv.ro
Despre DEZLEGANIE - Ritualul (spectacol sonor dedicat lui C. Brâncuși)
Dezleganie / Ritualul - Spectacol sonor dedicat lui C. Brancusi 2023
]]>
Alege să susții Asociația Pentru Dezvoltare Armonioasă Prin Arte Transdisciplinare (DA'AT), care își propune să promoveze dezvoltarea personală, comunitară și culturală prin utilizarea artei și a abordărilor transdisciplinare.
Misiunea noastră:
• Promovarea dezvoltării personale și comunitare
• Integrarea metodologiei transdisciplinare – nou tip de inteligență (echilibru între mental, sentimente, corp)
• Susținerea culturii, artei, spiritualității
• Educație, formare, cercetare și inovare
• Inclusivitate și accesibilitate
Obiectivele noastre:
• Dezvoltarea abilităților creative și de expresie artistică prin ateliere de artă vizuală, muzică, teatru, dans, literatură, filosofie, spiritualitate
• Formarea de comunități colaborative și sustenabile prin proiecte care aduc împreună artiști, educatori, psihologi, muzicologi și alți specialiști din varii domenii
• Promovarea respectului și înțelegerii diversității culturale.
Cum poți ajuta: Completează, semnează și trimite formularul 230 online, fără niciun cost suplimentar pentru tine! Astfel, redirecționezi 3,5% din impozitul tău către DA'AT și sprijini proiectele care aduc schimbări pozitive în comunitate.
Descoperă mai multe despre activitatea noastră în CV-ul narativ!
Fii parte din schimbare! Redirecționează acum și contribuie la dezvoltarea unei lumi mai armonioase prin artă și educație! Apasă aici pentru: Link formular 230 Mulțumim pentru sprijinul tău!
Dacă vrei să ne sprijini financiar, contribuind la susținerea artei, educației și diversității culturale, o poți face donând orice sumă de bani: IBAN RO37BTRLRONCRT0689303301 ASOCIAȚIA PENTRU DEZVOLTARE ARMONIOASĂ PRIN ARTE TRANSDISCIPLINARE (DA'AT)
REVOLUT: Elena Luiza Mitu, telefon: 0770118185 IBAN RO71REVO0000183509773231
]]>
]]>
Totul a început perfect! Sergiu și Luiza sunt, în primul rând, extrem de aproape de sufletul meu și, în al doilea rând, o provocare continuă. O provocare de când Sergiu mi-a fost student. O provocare de când a trebuit să vorbesc despre versurile lui (şi nu numai), deși nu aș spune că mă pricep, unde sper că m-am descurcat decent. O provocare și acum, când iată că trebuie să vorbesc despre altă carte decât cea pentru a cărei lansare am venit aici, și anume volumul I din „Dezleganie. Jurnal de călătorie în sunete și imagini”.
Sigur că am analizat-o cu creierul meu de cercetător în domeniul muzicii și pedagogiei, așadar am căutat în primul rând niște repere științifice. Deşi nu cred că vă interesează pe dumneavoastră în mod deosebit, ţin să vă spun că, atunci când publicăm un conținut științific, noi scriem la începutul acestuia un Abstract şi câteva Cuvinte cheie. La o primă lectură, mi-a fost foarte greu să identific astfel de elemente și am constatat că degeaba vreau să pătrund această carte cu creierul pentru că ea se adresează sufletului. Vorbește mai mult despre emoție decât despre un conținut riguros, foarte clar prezentat.
Pot să spun că această carte m-a plimbat de la Ana la Caiafa, [ca să păstrez și această zonă] şi a trântit cu mine de pământ şi de toți pereții. Abia m-am adunat. M-a plimbat de jos, unde căzusem, până la cer și înapoi, și iar la cer, și iar înapoi, și tot așa... Între timp, am mirosit cu plăcere păpădiile din mâna fetiței de la pagina 32 și după aceea am constatat că puterea de a reconfigura planurile acestui traseu se află la mine. M-am suit pe bicicleta pe care a reparat-o un domn la pagina 30 și am început să mă plimb cu ea pe albastrul cerului. Da, a fost o plimbare foarte frumoasă până când... Ştiți ce am pățit? M-am poticnit de o piatră. [M-am tot gândit dacă să folosesc cuvântul „a mă poticni” sau „a mă împiedica” pentru că, acum câteva săptămâni, spusesem unei persoane de aproximativ 30 de ani cuvântul „poticnit” și m-a întrebat: „Ce ai făcut? Ce înseamnă asta?”... Trecem peste detaliile acestea.]
Cu certitudine, piatra este un motiv interesant pentru că prin metafora acesteia am simțit legătura autorului cu Brâncuși pe tot parcursul volumului. Mi-a plăcut ce a spus Sergiu la un moment dat: „și s-a născut din tăcerea unei pietre pe care am contemplat-o atât de mult timp încât a început să emită sunete. Un sunet necunoscut, interiorizat, profund, cu nuanțe de bocet, de zgomot, de revoltă, de bucurie pură. Acest sunet necunoscut ne-a trecut simultan prin toate stările imaginate și neimaginate.” Sigur că nu voi insista foarte mult pe această metaforă a pietrei care poate să fie piatră de temelie, piatră de încercare, piatra din capul unghiului și așa mai departe, ci aș spune că, pentru mine, acest volum a fost o invitație, o călătorie în interiorul propriei ființe. Toată cartea [te] întreabă, la fiecare pas: „Hei, sufletul tău ce mai face?”
Haideţi să închidem ochii cu toţii!
[Citesc]: „Imaginează-ți să fii legat la ochi și în momentul în care ți se redă provizoriu privirea să vezi o oglindă și reflexia din ea. Te uiți fix la ea, la reflexie, și o analizezi în cele mai mici detalii și îți dai seama că acea reflexie nu ești tu, chiar dacă imaginea ei e perfect, absolut identică cu tine. Reflexia este punctul zero, locul din care ar putea deveni ori omul vechi, ori omul nou, depinde de alegeri. Instrucțiunile, pe cât sunt de simple, pe atât sunt de greu de respectat. Aducerea aminte, asta e sinteza regulilor. Aducere aminte că există un ritual al preoților sunetului…”
Deschideți ochii!
Ultima frază n-am s-o citesc. Vă invit să o găsiți dumneavoastră când veți ține cartea în mână și-i veți sorbi cuvintele.
Oricum, sunt convinsă că ați sesizat în lectura mea chintesența cărții.
Iar dacă ar fi să revin la ideea de la început și să fixez trei, patru cuvinte cheie, în armonie cu setările creierului meu, mă credeți că acestea ar fi: emoție, non culoare, tăcere, nemișcare?
Vă mulțumesc!
Loredana Muntean
Dezleganie. Jurnal de călătorie în sunete și imagini, vol. I.
Lansare de carte la Muzeul Șării Crișurilor, Oradea
]]>
Daniela Micu: În ce context a prins viață Proiectul Corbu?
Sergiu CORBU Boldor: Proiectul CORBU s-a născut dintr-o dorință de a nu mai fi nevoit să mă despart de oameni. 
Dorință care cred că se aplică la foarte mulți artiști. Știi că sunt tot felul de dorințe cum ar fi asta: hai să ne facem trupă și, la un moment dat, se împrăștie iubirile, nu mai corespund dorințele. Oamenii se schimbă, de la punctul A la punctul B este altă poveste. Ad Hoc, proiectul meu de tinerețe, a pornit din același punct, doar că, pe atunci, nu aveam experiența de acum și a evoluat în condițiile a ceea ce cunoșteam la momentul respectiv. Înainte de Ad Hoc am plecat din Popa Șapcă, proiect inițiat de Adrian Voichițescu și Dima Bodarev, dintr-un motiv pe care mi-am dorit să-l evit, acela de a nu mă despărți de oameni. Fix replica asta am avut-o după ce s-a destrămat Popa Șapcă: bă, hai că fac Ad Hoc, că, dacă fac trupa mea, elimin problema asta de a se despărți, de a se opri, de a muri un proiect. Da, de aici am plecat cu nașterea proiectului AD Hoc. La fel am făcut și cu Proiectul CORBU. Diferența la CORBU este că am aplicat o schemă bazată pe ceea ce nu a funcționat în proiectele anterioare. Ăsta e un impuls care a dus la contextul nașterii proiectului CORBU, dar este un impuls tehnic, lumesc. Dincolo de aceste impulsuri este nevoia de a te manifesta și de a trăi prin arta pe care o faci. Așa că, la mine, cred că toate proiectele muzicale au pornit în primul și primul rând ca un mod de viață. Am eliberat „cancerul”, prima sursă de defecțiune trebuie eliberată. Eu n-am făcut asta, eu am așteptat până pe patul de moarte ca să curăț chestii. Când n-a mai fost posibil trasul de oameni, și consider că am tras foarte mult de oameni, ceea ce este o mare greșeală, pentru că îți consumi toată energia creativă cu asta în loc să faci; în momentul în care n-am mai putut să trag de oameni am oprit tot și mi-am văzut de acest mod de viață pe care îl aveam în esența mea de om. Bineînțeles că e foarte important să ai lângă tine pe cineva care scoate aurul din tine și care nu face altceva decât să te încurajeze. La noi acest cineva este îngerul nostru păzitor, Luiza Matilda Mitu. Dacă Luiza nu era să impulsioneze prin pasiunea ei spre acest mod de viață, poate aș fi făcut altfel.
D.M: Există niște obiective pe care v-ați dorit să le atingeți prin acest proiect? În ce măsură s-au realizat acestea până în prezent? Ce vi se pare cel mai greu de realizat?
S.C.B.: Obiectivul în jurul căruia mă învârt de 20 de ani este acela de a cânta. Îmi amintesc un moment din copilărie, mi-am imaginat că atunci când o să fiu mare o să-mi compun muzica mea preferată și atunci nu trebuie să mai caut muzica preferată care să-mi placă, ci voi putea s-o fac eu. Numai că nu stă așa treaba. E legat de stare, nu de muzica preferată. Eu nu mai am trupe preferate. Am trupe pe care le apreciez, dar trupa preferată nu mai există de foarte mult timp. Nu mai este Phoenix trupa preferată, nu mai este Queen trupa preferată, nici Pink Floyd, sunt niște trupe pe care le apreciez într-un mare fel, dar, uite, acuma muzica preferată Warren Ellis și Jon Rose, dar acum, în momentul ăsta, sunt preferații mei. Muzica mea preferată vine odată cu descoperirea ei.
Obiectivul abordat în CORBU, într-un mod mult mai conștient decât în alte proiecte, a fost manifestarea sinceră prin muzică. Consider că în level-ul la care ne aflăm în acest joc al vieții obiectivele s-au manifestat, aș zice, 100%. Tot ce ne-am propus până în momentul prezent s-a manifestat. Tot ce nu ne-am propus nu s-a manifestat (râde). Sunt foarte împăcat cu ce se întâmplă. Comparativ cu alte momente ale vieții, când n-am putut să-mi realizez, din diverse motive, imaginația, acum ne-am unit forțele, în favoarea artei, nu în favoarea personală de a ne afirma nu știu pe unde și atunci pur și simplu avem posibilitatea să ne jucăm cât mai fain. Cel mai greu de realizat este să-ți dezvolți skill-urile astea. Mi se pare super greu să rămân focusat de cele mai multe ori pentru că oamenii au, prin esența lor, acest impuls de a acționa după efectul de turmă. Și atunci cel mai dificil este să rămâi într-o poziție verticală în fața influențelor de toate felurile. Și cele mai des întâlnite sunt cele din partea altor oameni care te influențează prin părerile lor. Poți să cazi în capcana lor prin lipsa ta de coloană vertebrală, pui botul pe labe, în loc să iei constructiv ce vine către tine. Dar nu neapărat pe primul loc este influența oamenilor, ei sunt o intervenție în mintea ta, că, de fapt, tot cu mintea ta e cea mai mare problemă. Oamenii sunt o unealtă care te bruiază sau te ajută. Sunt limitele pe care ți le pui tu ție și asta pentru că te influențează mediul exterior. Și atunci trebuie să fim super atenți cum ne selectăm oamenii. Și să transformăm arta pe care o facem, nu să o transformăm, să o conștientizăm și să o tratăm ca pe un mod de viață. De fapt, nu ai ce transforma ori e, ori nu e, ori crezi, ori nu crezi.
D.M.: Muzica voastră are calitatea de a atinge niște strune foarte sensibile în fiecare ascultător. Mi-a fost clar după lacrimile involuntar emoționate ale fiului meu care asculta piesa Raiul la numai 6 ani, sau, recent, când am prezentat cel mai nou album al vostru cunoscuților mei de toate vârstele, mai ales tinerilor de liceu. Ea poate fi încadrată într-o categorie de nișă, deși are potențialul de a fi îndrăgită de un public imens dacă ar avea priviegiul unei promovări mai intense. Cum vă luptați cu mecanismele de promovare și ajungere la publicul larg?
S.C.B.: Cu toată muzica, cu tot ce se întâmplă pe pământ, există cineva care rezonează într-un fel sau în altul. Scopul nu este să ajungem la cât mai multă lume, ci să ajungem cât mai sincer la cei care înțeleg chestia asta. Dacă vrem să ajungem la foarte multă lume cântăm altceva, nu? Și de aia sunt oameni care rezonează cu chestiile astea. Scopul de a ajunge la multă lume îi de a primi informația, nu de a-i convinge de ceea ce facem noi și de aici decide fiecare dacă îi place sau nu, dacă se bucură sau nu se bucură. Există loc de tăți sub soare. Dacă îți place bucură-te, dacă nu bucură-te de altceva, îi fix treaba fiecăruia de a face cum simte. Frustrarea și supărarea este că ei înșiși nu fac cum simt. Că, dacă faci, vine unu să-ți spună că nu e bine cum faci, că trebe să faci altfel, că el altfel știe și, dacă îl întrebi pe el, nici el nu face cum simte, numai se află în treabă să povestească oamenii. Aici e o altă problemă, dar nu despre asta vobim acum.
Mecanismele pe care le folosim noi la promovare sunt tot un mod de viață, sunt modul nostru de a ne exprima, arta nu constă doar în cântatul pe scenă. Arta constă și în arta vorbirii, arta comunicării în online, arta folosirii facebook-ului. Pentru că e o artă, nu? Și arta în care trimiți un comunicat de presă, și arta cum ții conectată o grupare de artiști care rezonează cu chestia asta, și arta selectării oamenilor. Ține de context și de punctul de vedere pe care îl ai. Cum vă promovați voi, sunteți o promovare de rușine pentru că n-ați intrat niciodată la Răzvan și Dani. Da? Mulțumesc! Extraordinară promovare, ați vorbit cinci ore la Partoș pe Radio România. Da, la Radio România. Super! Mulțumim! (râde). Încercăm să nu deviem de la ceea ce simțim. Despre asta e vorba. Iar ăsta este un mod de viață, felul în care vorbim despre noi în mediul online. Bucură-te și lasă-mă-n pace, dacă ești în starea de a te bucura.
D.M.: Cum arată o săptămână de turneu?
O săptămână de turneu este foarte tare: sex, drugs and rockʾn roll. Totul este servit pe tavă, pariuri, chefuri. Femeile stau goale la intrare, la ieșire, băieții îți livrează tot ce vrei tu, alcoolul nu se termină nicodată. Astea să le zic? (râde) Segmentul ăsta foarte mic din acea săptămână este banalitatea turneului, o rutină plictisitoare care nu-ți dă nimic. Și acum întrebarea, de fapt, din ce punct de vedere vorbim despre o săptămână de turneu? Că ăsta e aspectul destrăbălat, studențesc: a, super fain, ne-am distrat. Altul? Cel tehnic? Săptămâna tehnică? Săptămâna muzicală? Săptămâna creativă? Săptămâna în care socializezi cu oamenii? Nimeni nu vorbește de partea tehnică. În primul rând, înainte de a ajunge în săptămâna turneului există ani de zile de pregătire, de studiu, de cercetare, de tăt, tăt, tăt ce vrei. Dar nu vorbim despre orele de game, nici despre cărțile citite, nici despre discuțiile și dialogurile cu alți oameni pentru a contura ceea ce ești. Vorbim despre săptămâna tehnică. Tehnic înseamnă că, după ce ți-ai făcut toate catrafusele, programul și așa mai departe, te duci în locația respectivă și te împrietenești cu spațiul. Eu am învățat chestia asta de la muzica clasică și de la generațiile care nu foloseau instrumente amplificate. Primul lucru pe care eu îl fac este să simt spațiul, să văd dacă spațiul mă primește, pentru că spațiul este instrumentul spectacolului. Uite, la Târgu Mureș, apropo de sătămâna de turneu, spațiul nu ne-a primit, a trebuit să schimbăm locația în aceeași zi în care a avut loc evenimentul, spațiul probabil n-a fost pregătit pentru nivelul nostru. Ce zici de chestia asta? N-a fost să fie ce am ales noi, spațiul a fost rece cu noi. Felul ăsta de a te împrieteni cu spațiul e același cu felul în care intri în orice casă a unui om. Sunt unele spații în care îți place să intri. Sunt altele în care intri și ți-e frică, nu? Dacă intri într-o peșteră fără lumini sau într-o clădire abandonată, sau într-un palat părăsit, sau sunt spații în care te simți atât de relaxat încât zici: vai, ce frumos îi. Asta este o primă prietenie, dacă vrei, din punct de vedere ezoteric. Uite, trebuie să faci o împrietenire spirituală cu spațiul. Apoi urmează prietenia fizică, nu fizica cuantică, ieșim din spiritualitate și trecem la fizică. Cum se mișcă sunetele acolo? Ce-i pe jos, îi gresie, îi lemn, îi pământ, îi antifonat, nu e antifonat, îi înaltă sala, îi joasă sala? Îi beci cu bolte, îi sala sporturilor? Spațiul este un instrument al spectacolului pe care trebuie să îl folosești la capacitățile lui maxime. Și atunci îți folosești experiența ta de a te adapta, dacă te duce imaginația să gândești aspectul ăsta, și de a folosi acel instrument. Și îți reglezi efectiv sculele în funcție de spațiu. Pentru că degeaba ai efectele la maxim și tu te bagi în sala sporturilor, c-o să iasă dezastru. Trebuie să-ți gândești sunetul în funcție de spațiu pentru că și sala are niște efecte ale ei. La fel se întâmplă dacă te duci cu efectele, cu delay-ul și cu reverbul date încet într-o sală cu mochetă, cu scaune tapițate cu burete și colțurile tavanului antifonate. Nu vei auzi nimic. Sunetul îl reglezi în funcție de acustica spațiului. Apoi ajungi la spațiu, te uiți la el vreo 10 minute, bei o cafea și te apuci te treabă. Urmează 3 ore de cărat de scule, mutat scule, despachetat, instalat, setat, testat, acordat de instrumente, se mai strică un cablu și, ca o paranteză, nu știu de ce mi s-a stricat cablul ăsta că doi ani l-am folosit zi de zi, ai prins ironia (răde). Îmi explic ironia acum (râde). Și abia după aceea urmează să-ți construiești atmosfera: beculețele, mașina de fum, mașina de balonașe, mașina de gheață carbonică, apoi ce mai este în dotare. Că în dotare mai au ei niște lumini. Le folosești, nu le folosești, le pui, nu le pui, le joci, nu le joci. Ce faci cu ele? Ceva faci cu ele, dar asta necesită timp de gândire ca să-ți dai seama ce hotărâre iei. Și referitor la altă întrebare de dinainte, care sunt cele mai mari obstacole aș zice: bă, ferește-te de oameni pentru că orice părere ai există cineva care o să-ți întoarcă imaginația și atunci tu trebuie să fii super vertical și pe picioarele tale ca să iei părerea și s-o folosești constructiv în filmul tău. Și să o gestionezi cosntructiv, pentru că părerile, când îți vin, îți vin influențate de invidii, de gelozii. Și după 3 ore de instalat urmează în medie aproximativ 2 ore până la concert, timp în care mănânci ceva pentru că ți-o scăzut energia și consumul și ai nevoie de hrană pământeană ca să te refaci. 
Dar și aici trebuie să ai grijă, că, dacă e prea multă și nu ești atent la mâncarea pe care o mănânci, te trage în jos la concert, nu te mai poți apleca să-ți apeși butoanele. Sau mănânci o supă, sau o salată, nu e genul tău de mâncare, că nu mănânci zi de zi meniul ăsta, dar măcar în concert fă pe rock starul și folosește mâncarea ca pe un alt instrument pentru show-ul tău. Pe arcuș dai cu sacâz, pe cabluri cu fludor, și pe corp, ce faci cu el? Păi îi dai mâncarea de care are nevoie ca să dea randamentul maxim, nu ca să te simți tu umflat de mâncare. Și după ce termini cu mâncarea lucrezi cu creierul un picuț. Ți-ai terminat partea fizică și atunci lucrezi un picuț cu creierul. Cum faci cu creierul? Păi bagi un duș rece pe tot corpul și faci o respirație, stai întins. Încerci să nu gândești. Te gândești să nu te gândești. Eu zic de mine, nu zic de alții. Se lucrează pe calmul dinaintea furtunii. Ăla este momentul de dinainte de concert. Ți-a mai rămas cam o oră. Și apoi te duci în public sau direct pe scenă și lupți din nou cu oamenii. Să nu cazi în plasa lor. Felul în care te privesc, felul în care te analizează, felul în care intervii, cred că 1 % știu ce faci acolo, restul n-au limite, te întreabă toate prostiile înainte de show, de parcă nu ai sta cu ei de povești după. Și tu te duci acolo, te plimbi ca să te împământezi într-o lume fantastică a show-ului pe care l-ai pregătit și vine unu și îți mută gândirea cu banalități cotidiene legate de viața lui personală. Păi nu suntem la psiholog, am un show de făcut, lasă-mă un pic. Îmi și asum toate astea ieșind printre oameni.
Dar exercițiul pe care îl fac e, de fapt, să rămân imun la toate chestiile pe care le primesc. Și apoi urmeză show-ul care ține o oră, că e cu trupă, că e fără trupă. După show urmează o altă oră în care stai, socializezi cu oamenii și apoi celelalte două ore în care împachetezi. Timp în care tot publicul deja ajuns acasă, s-a bucurat, s-a distrat, s-a băgat în pat la odihnă. Și tu la cât ajungi acasă? Gândește-te că, într-o zi de eveniment sunt cel puțin 9 ore de muncă, nu mai punem și distanța pe care o faci pe drum până la locația evenimentului. Cât plătești biletul pe munca unui om? 13 lei, 23 lei? Sunt cazuri în care pentru acea oră de show efectiv, publicul vine și îți arată obrazul: nu mi-ai cântat toată balada lui Porumbescu. Păi, dacă vrei asta, te duci la filarmonică și asculți balada lui Porumbescu. Ai venit la Blana con Dios. Nu Vaya con dios. Plus replici: da, că voi, artiștii, numai vă puneți și cântați, nu aveți treabă cu viața... Da, nu avem nicio treabă cu viața ta. (râde).
Aș vrea să fac niște precizări despre turneul Constantin Brâncuși, pe care l-am ținut în perioada 17-23 februarie în cinci orașe: Cluj-Napoca, Târgu Mureș, Reghin, Piatra Neamț, Iași. Este un turneu dedicat lui Brâncuși, nu un turneu cu tematica Brâncuși. Ca dovadă a felului în care oamenii citesc. Oamenii sunt imuni la gândirea exterioară minții lor, că, dacă ar citi în titlu, „turneu dedicat lui Constantin Brâncuși” ar fi logica de bază că nu este un spectacol construit cu tematica asta, prin acest turneu i-am adus un tribut artistului, ne-am bucurat să cosntruim în paradigma lui Brâncuși. Există foarte multe conexiuni între artele noastre, la fel cum lucrăm și cu alți artiști plastici pentru copertele noastre, spre exemplu. Nu l-am căutat pe Claudiu Pop să deseneze femeia căreia mie îmi place să-i spun sfânta treime pe albumul „Ce-am pățit odată”. Pur și simplu doi artiști se potrivesc prin artele lor și se întâlnesc într-un fel sau altul. Eu și Claudiu Pop ne-am întâlnit pe copertă. Cu niște lucrări făcute acum 30 de ani care au prins din nou viață. La fel și cu Brâncuși. E o întâlnire cu un artist, cu profunzimea gândirii lui, a artei lui. Nu am făcut asta, așa cum am mai auzit în jur, ca să facem trafic pe net, sau ca să aducem multă lume la eveniment sau ca să ajungem la ʾNeața cu Răzvan și Dani. Dar asta ține de nivelul fiecăruia de a înțelege, de a percepe, de experiența culturală pe care o are. N-o să vin acum să explic și ce să explic, că muzica e o sculptură în desfășurare și sculptura e o muzică în nemișcare? N-o zic eu, Brâncuși o spune. Ce să-ți explic din chestia asta? Îți formezi tehnici. De aceea e important să mergi și să vezi, să auzi, să simți cu ochii și cu urechile tale și cu trupul tău. Vino la concert, la noi, la alții, du-te la eveniment. Să-l simți și, dacă ești pregătit, dacă ești la nivelul unde se manifestă artistul ăla vei înțelege și fără să-ți vorbească. Oamenii se așteaptă să le arăt cu degetul conexiunile. Dacă le arăt cu degetul atunci cui ne mai adresăm? Și atunci îi jignim? „Eu trebuie să văd” la ce vin, există genul de spectacole la care știi ce se întâmplă. Oamenii nu vor să cunoască, oamenii vor să funcționeze în efectul de turmă, dar și asta este în esența omului.
D.M.: Care e diferența între un show singur și un show împreună cu trupa?
S.C.B.: În show-ul în care sunt singur pe scenă este doar energia mea. Acolo se manifestă energia mea și spectacolul meu și lupt cu ale mele. Când îs cu colegii este fix energia grupului gestionată de mine. De asta un lider de grup are bagheta magică în mână și atunci responsabilitatea mea este de a construi maximul de a gestiona energiagrupului în cel mai plăcut mod posibil pentru noi, în primul rând, ca apoi să o putem da mai departe. Procesul constă în energia grupului care se formează pe scenă și care trebuie să ne fie confortabilă nouă în grup pentru ca publicul să simtă ceea ce îi oferim. Și aici se întâmplă o chestie: când unul dintre colegi cade, îl ridici, nu îl lași căzut. Noi mai avem de lucru la mentalitatea de grup. Dar, oricum, suntem un caz fericit că observăm asta. Noi trebuie să dezvoltăm o metodă de a ne ridica reciproc, suntem oameni, nu mașinării cum am vazut în filmul Westworld. Acolo este o demonstrație teoretică, dar practic chiar noi putem fi o construcție intenționată, nu liberă. Singur pe scenă îmi gestionez energiile mele din personalitățile mele multiple, iar când suntem toți am de lucru cu personalitățile lor multiple pe care trebuie să le țin în frâu.
Interviu realizat de Daniela Micu pentru revista Mozaicul.]]>
Blana con Dios. Starea 23, noul concept Corbu a oferit zălăuanilor o atmosferă psihedelică, un oameni ş’ou care s-a încheiat cu poveşti, impresii şi întrebări.
Noul concept cu care Corbu – în formula Sergiu Boldur Corbu şi Luiza Matilda Mitu, vine în faţa publicului în această vară, a indus publicului din Zalău o stare aparte care l-a ţinut pe loc în meditaţie şi după ce s-a aprins lumina şi s-a risipit atmosfera psihedelică, iar sesiunea cu note mistic româneşti s-a mai prelungit o vreme în poveşti, impresii şi întrebări.
Da, aseară, la Galeriile Ioan Sima, Corbu a reușit să introducă publicul în noul său concept, Blana con Dios. Starea 23, oferind acestuia o sesiune psihedelică, o stare aparte. Starea 23, cum a denumit-o el și Luiza, o stare care te învăluie treptat de la legendă la vis, de la prejudecăți la dizolvarea lor, de la vizual la sunet, de la false credințe la autenticitate. O stare care te poartă în misticul sălăjean prin povestea care o însoțește – Piatra Dracului din Hida, o incantație care îndeamnă la visare, meditaţie şi introspecţie, înt-un joc de umbre, sunete primordiale şi tămâie, în care toate simţurile sunt antrenate în aceeaşi direcţie.
