Ce-am pățit odată, Jurnalul de călătorie al lui Sergiu Corbu Boldor este un jurnal de stare în care călătoria devine personajul principal; în aceeași măsură călătoria este un arhetip care se dezvăluie prin tehnica bulgărelui de zăpadă care, pe măsură ce se rostogolește, nu se mărește, acumulând, ci se impedică de obstacole care îl degroșează până la esență. În timpul degroșării cititorul devine spectatorul unor stări care ridică întrebări despre rolul artistului în societate, despre importanța de a lucra cu un grup, despre rezistența artistului în misiunea asumată a unui turneu, despre dezamăgiri, trădări, realități paralele, indecizii, prietenii, protectori necunoscuți, forțe malefice, divinitate, despre mirajul și misterul vieții.

Sunt pasaje în interiorul jurnalului care te aruncă în tine fără milă, te pune față în față cu propriile slăbiciuni și îți provoacă turbulențe prin limbajul brut ca apoi să te ridice prin grația unui limbaj oniric care nu te lasă să visezi, așa cum te-ai fi așteptat, ci te pune în starea de a face, de a acționa. Și aici se naște stilul și omul.

Luiza Mitu

Despre volum: „Când scriam la teza mea de doctorat dedicată jurnalului de călătorie ca mijloc de reflecție antropologică, m-am străduit atât de mult să dovedesc cât de pertinent este acest gen de literatură pentru a fi asumat de știință ca o cale spre înțelegerea diferitelor culturi, fie altele, fie propria cultură. Am încercat să interpretez numeroasele perspective, să mă agăț de toate instrumentele specifice unei cercetări științifice. Și te trezești cu un jurnal ca Dezleganie, despre care știi că este un jurnal de călătorie, dar o călătorie altfel, spre tainele unui act artistic, iar partea asta de spirit este atât de evidentă, încât nu poți să urmărești strict traseul mundan al turneului. Ce faci atunci?

Ce transmite concret acest jurnal despre cultura poporului nostru? (…) Închei dându-mi seama că nu m-am referit deloc la fotografiile care se împletesc cu textul. Ele sunt creatoare de stare și completează perfect jurnalul, dar ar putea oricând să stea pe simeze. Recunosc că mi-ar fi greu să-mi mai închipui un jurnal al lui Sergiu fără aceste mici recompense vizuale, deși el este un „sculptor al sunetului”. Chiar dacă scurt ca întindere, jurnalul permite căi complexe de abordare, pe mai multe niveluri, ale textului dispus în straturi fine, care se pot întrerupe la orice treaptă de dezvoltare spirituală de care dispune cititorul.” – Daniela Micu, fragmente din postfață.