Cu ani în urmă, pe când studiam opera lui Sartre și filosofia franceză, am ales ca instrument de cercetare psihobiografia. După cum afirma Dominique Fernandez, inventatorul acestei metode, sarcina sa este efectuarea unui studiu al interacțiunii dintre om și operă, dar și al unității dintre acestea observate în motivațiile lor inconștiente. Ideea fundamentală pe care se bazează această metodă este că totul are un înțeles în viața omului, prin urmare că nu există accidente. Metoda are ca principii aplicative o analiză orizontală a textului, urmărindu-se trăsăturile stilistice, formale și o analiză verticală, adică suprapunerea textelor care au în comun anumite teme. Pentru Fernandez aceste teme sunt singurătatea, comuniunea, fuga, confruntarea, eșecul. În cadrul psihobiografiei intuiția joacă un rol deosebit de important; când investighează, psihobiograful realizează o proiecție asupra modelului său, îndepărtându-se de realitatea efectivă, de existența concretă a acestuia. Spun toate acestea, deoarece în prezentul jurnal, care este, evident, și unul reflexiv, Corbu este propriul său psiho (suflu, suflet) bio-graf: biograful propriul său psyche. Aceasta este senzația primă care te învăluie, atunci când deschizi paginile jurnalului. Este o călătorie în interior, care nu are nimic de-a face cu lumescul- deși, printre rânduri afli că volumul acesta este, de fapt, povestea din spatele proiectului celui de-al treilea turneu anual dedicat lui Brâncuși.
Jurnalul este o lectură intimă, o lectură care invită la rupere, la a te desprinde de tine și a te așeza în altul. Este o lume a contrastelor, a luminilor și a umbrelor, unde semne, numere, semnificații, simboluri, îngeri și demoni, oameni își joacă propriul rol …pe scena jurnalului. Jurnalul este viu precum muzica, precum o sculptură care așteaptă să capete formă.
Este despre intimitate, despre sfâșiere, despre bucuria întâlnirii cu ceilalți, despre succes, despre eșec, întrucât Jurnalul Corbului reflectă, până la urmă, condiția artistului din România zilelor noastre.
Textul se poate citi pe mai multe nivele, fiind accesibil din mai multe unghiuri; însă, dincolo de cheile meta-textualității și a nivelelor realității, ajungem la între-rostit (a se vedea filosofia lui Levinas), la între-văzut- aici este non-locul revelației, al Tainei, locul non-loc, feminin, ca un vis, ca un fruct interzis unde doar muzica și poezia pot pătrunde?!. .. Dincolo de cuvinte sunt necuvintele, dincolo de limbaj este non-limbajul…pentru a surprinde Taina, pentru a între-vedea trezirea sufletului este nevoie să te așezi între cuvinte, în spațiul dintre ele, dincolo de semnele de punctuație…
Ce înseamnă să fii artist? Ce înseamnă să te asumi ca om? A-ți îmbrățișa umanitatea înseamnă a te situa în miezul contrastelor, în forța paradoxului, în haos…ei, dar haosul este o scară…căci el poate fi transformat în creativitate.
Muzica Corbului- sculptură în sunete- ne invită către o deschidere spre ceva mai mare și mai înalt decât cotidianul existențial-iubirea de frumos, de a trăi frumos și sincer…păzește curățenia sufletului tău- acesta pare să fie mesajul Corbului.
Acesta este efectul Ritualului, de a-mi aduce aminte cine sunt, ce am de făcut și cum să fac.
Ritualul din Dezleganie este sprijinit pe trei mari stâlpi de lumină. Forța, frumusețea și iubirea. Care coincid cu ansamblul brâncușian. Evoluția Dezleganiei a fost crescătoare, de la 1 la 3, dar Marele Regizor a schimbat regulile jocului, cei 3 stâlpi de lumină se transformă în cele 2 coloane ale hierogamiei. Una este cosmosul liniștii, iar cealaltă este haosul sunetului. Una este întunericul, cealaltă este lumina, una este moartea, iar cealaltă este viața. Despre asta e Ritualul. Cine are inimă de simțit să simtă.
Taina creației, Treimea care reprezintă cheia Ritualului, se devine în cele două coloane ale hierogamiei: Jachin și Boaz. De altfel, jurnalul Corbului are două părți, numite după cele două coloane. În Biblie, se spune că intrarea în Templul lui Solomon era marcată de doi stâlpi, numiți Jachin și Boaz. Inițiere. Geneza tăcerii. Manifestarea duală a Unității universale: coloana albă din dreapta, Jachin, este voința și puterea, energia masculină, cea care împinge nemanifestarea să se desfășoare în sunete, imagini și forme…este nevoie de o asemenea forță pentru a crea și a te re-crea; coloana neagră, din stânga este imaginația, hrana, fertilitatea, principiul feminin, cel care dă viață, locul tanic unde toate se întorc, materia care găzduiește spiritul. Ritualul, Jachin și Boaz, templul interior, hierogamia de care vorbește jurnalul este întâlnirea dintre Corbu și Brâncuși, dintre sunet și piatră.
Nu știu dacă jurnalul poate fi lecturat cu ochii mundani…de multe ori mi s-a părut că paginile sunt încărcate de un simbolism exagerat…în logica după care se ghidează Corbu, totul, dar absolut totul pare să aibă o semnificație și pare să ascundă germenele unui mesaj de dincolo, dincolo de gravura lumii văzute…aceasta este viziunea lui Jachin, cel care dorește să comunice răspicat și cu putere misterul, să-l dezvăluie…cumva, joaca aceasta, călătoria în numerologie și simbolism, ocultismul mi s-au părut, la un moment dat…prea mult…
Muzica: sculptură în desfășurare…as-cul-ta-rea Ritualului a așezat însă starea în sinea mea; cuvintele, simbolurile, mai puțin. Aceasta se datorează faptului că, pentru mine, Corbu sculptează în sunete, muzica fiind geneza stărilor vii. Până la urmă, rolul literar al acestui jurnal este de a călăuzi cititorul în culisele proiectului artistic dedicat lui Brâncuși.
Simbolurile, sacre în esența lor, ar trebui lăsate să dăinuie în întrele dintre lumi, în non-spațiul abia ivit, ca o spărtură, ca un punct, încă ne-formă, între cuvânt și sunet…ele pot fi, în fond, doar trăite. Aici se des-chide Dezlegania.
Raluca Bădoi, Cluj-Napoca, 22 mai 2023