Proiectul Corbu, invitat de Nicu Covaci (Phoenix)

Influența Phoenix-ului asupra mea și Școala Nicolae Covaci.

Era 6 sau 9 martie 2003, când tatăl meu ne-a luat cu forța, pe mine și pe sora mea, la un concert Phoenix ce avea loc la sala sporturilor din Zalău. Nu prea știam eu pe ce lume trăiesc. Dar, când a început concertul, am avut șoc după șoc și revelație după revelație.
În vremea aia, părinții mei dădeau radioul la maxim ca să ne trezim și să mergem la școală. În fiecare dimineață, la Radio Unison Zalău, la ora 7am, se difuza „Ciocârlia” de la Phoenix. Nu știam cine o cântă, dar am înregistrat-o pe o casetă și am început să întreb rockerii mai mari: „asta e muzica ce-mi place. Cine sunt?” Dar, nu știu cum, am descoperit cine o cântă direct în concert. Cu Ciocârlia au început. Am rămas mască. Nu-mi venea să cred că după atâtea căutări a apărut chiar în fața mea acolo unde mă așteptam mai puțin.
M-am topit. Apoi au urmat câteva hit-uri. „Andri Popa” era atât de celebră că și bunică-mea, dacă ar fi trăit, ar fi știut să o cânte. Evident că a fost o altă surpriză să o văd live pe scenă. Au urmat la un moment dat „Nunta”, „Mica Țiganiadă”, „Fată Verde”, care au avut un impact asupra mea ce, efectiv, mi-a schimbat complet cursul plăcerilor muzicale. Le-am descoperit live pe scenă.

Punctul maxim a fost când a apărut Mani Neumann pe scenă.

Purta un parpalac de piele, nebărbierit și cu plete până pe urechi-umeri. Am rămas gură-cască. Era un personaj ce nu exista nicăieri. Părea ca eroii din povești care apar în lupta finală și ies învingători. Trofeul cel mare e prințesa, în cazul eroilor din povești. Dar, în cazul lui Mani Neumann, trofeul cel mare am fost eu. Pentru că ce a trezit atunci în mine m-a făcut să depășesc foarte multe bariere și să pornesc pe un drum fantastic. Cel muzical. Am reluat cântatul la vioara. (Am început la școala de muzică, dar m-au dat afară. După 7 ani, influențat de scena de mai sus, am scos vioara din nou la lumina zilei). Așa am devenit eu… fanatic Phoenix.
În perioada studenției am mers cu autostopul prin toată țară oriunde cântau. Era absolut irelevant dacă aveam bani, dacă aveam ce să mănânc sau dacă aveam unde să dorm. Astea oricum se rezolvau. Important era să ajung la concerte. Am ajuns la aproximativ 50 de concerte. Am prins cam toate formulele importante ale trupei. Apoi, după o vreme, îmi scrie Covaci: „Hai să facem niște piese împreună”. Mi s-a părut ireal, să-mi zică idolii așa ceva. Am refuzat. Nu aveam încredere. Apoi au venit ei în Oradea, unde eram student. Iară m-a invitat Covaci: „Hai să facem trei piese împreună”. Am făcut ce am făcut și iară nu m-am dus. Nu aveam încredere în mine. Apoi, după o vreme, a urmat iară o invitație din partea lui Covaci. A treia a fost cu noroc. Am mers la concertul respectiv, care era în Craiova și așa am urcat pe scenă alături de Phoenix prima dată. Parcă nici nu realizam.

Un vis devenit realitate la insistențele idolilor mei.

Întâlnirea cu Phoenix mi-a bruiat încă o dată direcția vieții. Trec anii și într-o bună zi primesc un telefon: „Hai să cânți cu noi.” Era perioada în care Covaci a refăcut trupa cu oameni noi. A venit într-un club din București unde aveam un concert și la final mi-a spus: „Sper că vei face treabă la fel de bună și cu noi”. Un an am stat în grupul Phoenix, ca violonist. A fost una dintre cele mai importante școli ce le-am făcut. Școala Nicolae Covaci. Mi s-a schimbat percepția asupra muzicii, a temelor abordate, a modului de orchestrare, a modului de gestionare a unui grup, a felului de a fi. În perioada aia deja scârțâia Ad Hoc-ul și deja se contura ideea unui proiect pe un alt sistem. Treceam de la genul de trupă cu drepturi egale la un proiect ce avea un singur lider care dădea direcția. În perioada aia am compus Vorba Corbului care prevestea povestea cu noul proiect Corbu, dar nimeni nu și-a dat seama. A trecut iar o vreme. Ad Hoc-ul a intrat la naftalină pe termen nedefinit și se năștea o nouă poveste. Cea a CORBU-lui. Printre primele concerte pe care le-am susținut, a fost și cel la care am fost invitați de către Nicolae Covaci la Muzeul Astra din Sibiu. A fost ca atunci când tatăl tău te conduce pe drumurile vieții și zice: no, dragule, de aici înainte te descurci singur. Cam asta a fost influența Phoenix-ului și a lui Nicolae Covaci asupra mea.
Acum sunt într-o fază de aia a artiștilor despre care nu se prea vorbește. Mă întreb dacă am nevoie de motivații noi sau am o datorie față de artă pe care trebuie să o duc la capăt?