Scurtă prezentare a concertului-spectacol

„Ce-am pățit odată”

CORBU este un proiect muzical care aduce în fața publicului românesc un personaj misterios şi complex datorită semnificaţiilor contradictorii pe care corbul le are în gândirea orientală, occidentală şi europeană. Dacă în credinţele orientale şi occidentale corbul este perceput ca un personaj pozitiv, un erou solar, cu rol profetic, care luptă pentru restabilirea ordinii sociale, în credinţa europeană corbul apare ca un erou negativ, pentru că are capacitatea de a descoperi cu uşurinţă tainele întunericului. Proiectul CORBU își propune ca prin sunet să scoată la lumină dinamismul creației orientale, occidentale și europene. Stilul muzical pe care îl abordează este un dinamism care se naște din stiluri aparent contradictorii realizate cu ajutorul sunetelor și combinate într-o manieră specifică, plăcută la auz, cu sentimente, stări și idei conceptuale.

„Ce-am pățit odată” este un concert-spectacol de nuanță, un subtil umor negru sonor.

Dinamismul sonor al forțelor contradictorii de pe scenă: o pendulare permanentă între sarcasmul fin la adresa marilor teme ale vieții, asupra cărora socialul își pune amprenta și secționările prin sunet ale stadiilor firii umane: pierderea și regăsirea iubirii atât prin stimuli naturali, cât și prin stimuli înalt naturali fac din „Ce-am pățit odată” un instrument complex de comunicare cu publicul pe diferite niveluri sonore.

Distribuție:

Sergiu Corbu Boldor: vioară, caval, voce;

Alexandru Grigoriță: chitară bass;

Cristian Cioloca: chitară electrică;

Ionuț Ciulei: tobe

„Numai pentru nebuni” stătea scris la intrarea în Teatrul Magic din Lupul de stepă. Ceva similar văd și pe frontispiciul Amiralei.

Intrarea e pe riscul propriu. O carte a unor trăiri și experiențe atât de personale, încât, paradoxal (doar pentru o logică binară paradoxal) dobândesc un caracter general.

Dacă ai curaj, citește. Dar citește, frate, citește. Nu doar cu ochii. Sau nu doar cu sufletul. Ori cu mintea. Citește cu toată ființa ta, cu ficatul, cu sternul, cu plămânii. Cu rinichii. Și cu toate petalele tale.

Cosmin Dagoste

Altcândva cânturile pandemiei ar fi fost graffiti-uri pe zidurile halelor în luminile vagoanelor ce părăsesc periferiile orașelor.

Orașele s-au golit de lume, frica și dragostea oamenilor blocați în fața terminalelor digitale au rămas pe wall-uri, depășind nepermis numărul de tagg-uri, pentru vremurile în care civilizațiile viitoare vor deveni de-a dreptul necivilizate, vor lua un creion în mână și vor umple coli de hârtie cu gânduri ce li se vor părea și lor străine, ca să ne gânduri ce li se vor părea și lor străine, ca să ne răspundă.

Dumnezeu le va trimite încă o dată pe limbă fluturii/ și nu vor respira decât cuvântul viață. 2020 vă sărută măștile de protecție.

Augustin Cupșa

Sinopsis

Dezleganie – spectacol sonor

Dezleganie este un spectacol sonor construit pe structura ansamblului sculptural al lui Constantin Brâncuși: Masa Tăcerii, Poarta Sărutului, Coloana fără sfârșit.

Spectacolul sonor Dezleganie are forma unui manifest care pornește de la mărturisirea lui Brâncuși: „Arta nu face decât să înceapă continuu.”

Punctul de pornire al spectacolului sonor Dezleganie a început în anul 2020 și s-a născut din tăcerea unei pietre pe care am contemplat-o atât de mult timp încât a început să emită sunete. Un sunet necunoscut, interiorizat, profund, cu nuanțe de bocet, de zgomot, de revoltă, de bucurie pură. Acest sunet necunoscut ne-a trecut simultan prin toate stările imaginate și neimaginate.

În februarie 2022, ideea a prins contur și s-a manifestat ca un spectacol sonor pentru că face legătura între pasiunea lui Constantin Brâncuși pentru vioară și protagonistul principal al spectacolului sonor, violonistul Sergiu Corbu Boldor.

Dezlegania muzicală este o cădere, o lumină, o umbră, o poveste, un vis, o critică, o revoltă, o trecere de la starea de neființă la cea de ființă, o mișcare continuă a sufletului autentic aflat în starea de grație, o piatră sonoră care se desăvârșește cu fiecare element adăugat sau eliminat.

Dezlegania este o legătură între tăcere și sunet, între sunetul ascuns și sunetul vizibil, între material și imaterial, între simplitatea complexă și complexitatea simplătății, între fiind-ul dat și fiind-ul donat, iar punctul comun între aceste elemente aparent contradictorii este sufletul.

Spectacolul sonor Dezleganie stă sub semnul conexiunii profunde dintre muzică și sculptură și a prins viață prin transpunerea în muzică a vorbelor lui Brâncuși: „Eu am făcut piatra să cânte pentru umanitate. Sculptura: Muzică în nemișcare. Muzica: sculptură în desfășurare.”

Dezlegania este nu doar un spectacol în care artele se intersectează: muzica și sculptura, ci este un spectacol care pune accent pe stările multiple ale ființei, ceea ce îl situează în domeniul general al transdisciplinarității.

Ascultă live Ritualul:

La-crima lui G

Pr:. A.D. a slujit în biserica lui, de hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gravril, iar eu eram fix în fața porților. La început n-a fost nimeni, dar la final s-au adunat câțiva oameni de-i numeri pe-o mână. Am avut un moment de uniune prin sunet, despre care n-am ce să vorbesc, pentru că muzica se trăiește pe viu, nu se povestește. În acel moment, în care singurul scop este de a rămâne legat de vibrație prin liniștea sunetului, am alunecat puțin pe alte tărâmuri. Îmi place să dau târcoale porților, mai ales când am cheile cu mine, prind mai ușor frânturi din lumea cealaltă. G., la final de tot, mi-a spus că sunetul i-a deconectat senzorii corpului, s-a decorporalizat și a ajuns pe un câmp verde și întins, în mijlocul căruia era o stâncă mare și pe ea era Lumina.

G. are părul alb, 77 de ani, cateva fire din barbă rămase nebărbierite și îi tremură mâinile de bătrânețe. Ochii îi avea albaștri și liniștiți. Lumina din stâncă era orbitoare și caldă. Poate că asta-i vedeam ieșind prin ochi. Îi vedeam și lacrima ce-i împăienjenea ochii. Lacrima se aduna în partea de jos a pleoapei, mușchii feței se încordau, culoarea pielii se schimba încet către roșu, și, între timp, lacrima i s-a scurs pe obraz. Ultima dată când a ucis a avut un eye contact cu victima. Călăul apăsa cu genunchiul peste gâtul victimei, alții o țineau în frânghii legată de picioare. Victima nu mai avea nicio scăpare. Victima conștientiza că se află în pragul morții. Horcăia. Călăul era imun, cu cuțitul pregătit să-i ia beregata. Asta a și făcut. În momentul împungerii, porcul s-a uitat țintă în ochii lui, iar el, călăul, a trăit sentimentul morții de parcă murea el. Ceea ce poate așa s-a și întâmplat. Ochii erau larg deschiși, întorși peste cap, căutând să înțeleagă sacrificiul; împrăștiau panică, tristețe, haos, strigăte, zbierături, durere, luminile se stingeau. De ce o ființă decide să sacrifice o altă ființă? -Îl știam de când era mic. Eu i-am dat de mâncare, apă de băut. Eu am avut grijă de el și acum l-am ucis. Ochii îi lăcrimau amandoi, pielea feței era roșie, avea pânze de venișoare roșii în ochi, părul alb și vocea îi tremura. Mi-a sacadat și mie respirația, mi-au trecut furnici prin coloană și ne-am luat cu altă vorbă.

„Cei Care Tac” este un spectacol de fantasy rock care s-a născut din întâlnirea dintre muzică și literatură. Cel care participă la spectacolul „Cei Care Tac” este inițiat printr-o „Dezleganie”, pregătit pentru conflictul interior prin „Dincolo de stâncă”,„Tic tac”,„Bivolița”,„Se-ntâmplă rău”, „Colții unui Demon” și aruncat în catharsis prin „Uită-te-n sus”. „Cei Care Tac” nu este un spectacol previzibil, nu satisface așteptările ascultătorului, ci îl pune în permanență față în față cu propriile-i limite, pe care muzicienii le construiesc prin intermediul instrumentelor: vioară electrică, sintetizator, chitară electrică, chitară clasică, saxofon sopran și tobe.

Conceptul albumului „Cei Care Tac” le aparține lui Sergiu Corbu Boldor și Luizei Mitu, muzica fiind compusă de Sergiu Corbu Boldor. Albumul conţine şapte piese: „Dezleganie”, „Dincolo de stâncă”, „Tic tac”, „Bivolița”, „Se-ntâmplă rău”, „Colții unui Demon”, „Uită-te-n sus”. Versurile piesei „Dincolo de stâncă” sunt semnate de Marian Coman și sunt extrase din romanul „Haiganu. Furia oarbă”. Celelalte texte sunt adaptări de Sergiu Corbu Boldor inspirate din trilogia „Haiganu” și din volumul „Omulețul din perete și alte povestiri fantastice”, scrise de Marian Coman.

Prima colaborare dintre Sergiu Corbu Boldor şi scriitorul Marian Coman a avut loc în 2013 când trupa de punk acustic folkloric medieval AD HOC, inițiată și coordonată de Sergiu Corbu Boldor, a lansat primul lor album – „Dezmăț, Licori si Muzici Medievale” în numarul 7 al revistei „Harap Alb continuă…”, revistă al cărui scenariu era scris de Marian Coman. După şapte ani, în cadrul proiectului CORBU, inițiat și coordonat de Sergiu Corbu Boldor, s-a născut albumul „Cei Care Tac”, inspirat din romanele lui Marian Coman.

Albumul „Cei Care Tac” este creditat de academicianul Basarab Nicolescu, scriitorul Marian Coman, specialistul în social media Cristian China Birta.

Basarab Nicolescu: „Frumusețea locurilor dintre Sǎlaj şi Maramureş a descǎtuşat imaginarul Luizei Mitu care, dupǎ publicarea a douǎ cǎrți, a conceput, în colaborare cu Sergiu Corbu Boldor, un fascinant album Cei care tac, care ne propulseazǎ în spațiul dintre tǎcere şi sunet, dintre umbrǎ şi luminǎ, dintre viațǎ şi moarte”.

Marian Coman: „Muzica, la fel ca literatura, are darul să te modifice. Și să te poarte într-o altă lume. Eu m-am întâlnit cu Corbu acolo unde lumea muzicii lui s-a ciocnit cu lumea poveștilor mele. Din ciocnirea asta s-a născut albumul de față”.

LOGOS

În dezleganie sufletul odihnește în chilia propriei cărni, carnea în chilia Maicii Pământești, iar Maica Pământească în Dumnezeu. Arta este începutul unei lumi interioare, niciodată cu sfârșit, deși în aparență are un moment al finalității. Creația artistică provoacă o comuniune cu individualitatea participantului la actul artistic, iar percepția asupra esenței de creație este unică. Corbu creează prin jocul său de lumini și sunete o unitate inocentă a contrariilor sale cu lumea exterioară.

Uneori, în aparență, urcă scara melcată, alteori o coboară. Spun în aparență, pentru că a coborî și a urca sunt părelnice căi în căutarea Absolutului. Călătoria sa ne duce la Hobița, spațiul indefinit al creatorului în propria creație. Totul este descris în

termenii timpului și spațiului ce se dizolvă prin anulare. Floarea se trăiește în pistil, din exterior se descrie sau se miroase omorându-i esența. În tăcere orizontală Corbu se resoarbe în punct întâlnind tentația verticalei infinite alături de Marele sculptor.

Clepsidra-i picură în subconștient particulele aparentei cunoașteri. Bufnița Sophiei sau nevoia unei permanente materializări. Conceptualizarea subconștientului este ratarea esenței. Totuși, participăm uneori la un asemenea exercițiu. Trebuie atunci cu necesitate să ne reducem la materialitate. Când alegem „să fim” ne situăm în afara timpului. Atât! Suntem desprinși de cunoaștere. De aceea tot ce se înrămează pierde din valoarea sa Absolutul. Văd tablouri dintr-o expoziție și oameni ce se mor pe sine

într-un muzeu material al umanității. ,,A face artă” este acel ceva ce te scoate din perimetrul ființării.

Ființarea prin artă te extrage din facere. Totul este echilibru, consonanță… Otatem liatur, ullore nem velenim aximaximi, voluptatem aut esto mod quiam eatur? Sâmburele mărului conține în sine întreg arborele și aroma fructului ce va să fie. Aparența limitării niciodată nu limitează. Gravităm în jurul punctului de cele mai multe ori furați de peisaj. Punctul de referință ne extrage din mlaștină. Între punctul intern și cel extern se descrie spectrul ratării esențialului. Cu toate acestea lumina și umbra nu există separat, căci umbra este întotdeauna lumină. Frica ne separă de noi, nu de exteriorul nostru. Distanțarea socială este pentru sufletele ce-și maschează conștiința. Apar frica, moartea și tăcerea, dar nu obligatoriu împreună. Pașii pe scara absolutului sunt începutul resorbției.

În sfeșnic sunt doi trandafiri, unul alb și unul roșu. În inima de carne crește un trandafir negru. Încă poartă mască, îi e teamă să pescuiască în tenebrele propriului sine. Între conștiință și conștiență se descrie un portal. Portalul a fisurat carnea. Se străvede ușor lumina în exterior. Axa existenței pare fără scop și țintă. Mă pierd și de fiecare dată revin în Punct. Deznădejdea e întotdeauna dincolo de gratii. Am cerut dezleganie să mă întorc în lume măcar o vreme și bărbi albastre, inadvertențe caste, copiii străzii respirând aurolac. Lumea! Un salt în inima pietrei și o cădere-n podea!

Am zis și tac!

Frère Apeiron, Regent pentru România, V. Doge Sublime et Perfect de l’Ordre du Lys et de l’Ordre de

Sion, 8, Comanderia Hieros Gamos, Nr. 1, Zalău